Popularizarea științei pentru libertate de gândire

 

O popularizare în slujba libertății de gândire a unui domeniu de cunoaștere obiectivă ar trebui să atingă următoarele:

1. Produsele de cunoaștere obiectivă ale domeniului țintă (adevărurile științifice cu toate elementele ce țin de natura lor)
2. Cunoaștere obiectivă despre procesul de producere a acestor produse (presupoziții, metodologii specifice, scară de timp, instituții. evoluție culturală)
3. Cunoaștere obiectivă despre procesul de folosire practică a acestor produse (tehnologii, ideologii, politici).

Punctele doi și trei sunt din alte domenii de cunoaștere decât cel țintă (istoria și filosofia științei, ramuri specializate ale științelor sociale: managementul științei, sociologia științei, științe administrative și politice). La ora actuală toată cunoașterea de la punctele 2 și 3 e ieftină și accesibilă oricui din spațiul academic. Punctul 2 dă informații despre resurse esențiale folosite în știință, iar punctul 3 dă informații despre rolul resurselor produse în știință. Așezarea cunoașterii științifice în interiorul procesului cultural de a cărei existență depinde nu mai permite interpretarea dogmatică și idolatrizarea ei.

 

Business-ul standard de popularizare a științei a fost construit pe profilul punctului 1 exclusiv din interese grupale ale oamenilor de știință, din alte interese economice și ideologice și nu servește libertatea de gândire.

 

Cineva care nu este este familiarizat în profunzime, nu a naturalizat metoda științifică și gândirea teoretică, nu poate avea acces la tipul de popularizare propus.

 

În modul actual de popularizare se face un ping-pong fără final între taberele instituționale ateiste și cele religioase, cu funcție de profilare reciprocă, generare de adeziuni grupale și instituționale cu mize materiale, legate de resurse și putere, fără funcție științifică sau spirituală.

 

În forma propusă abuzarea ateistă de știință devine impracticabilă, iar instituțiile religioase se pot concentra mai degrabă pe aspectele spirituale, relația cu cultura și implicit știința fiind indirectă, mediată de mințile oamenilor. La un mod de abordare de felul respectiv al științei nu mai poți nici să faci doxologie direct, pe produs, să cuplezi originea universului cu creația, etc, deoarece intră în planul discuției și termenii teoretici, aparate conceptuale care nu sunt specific teologiei academice. Tendințele de expansiune holistă a proiectelor ideologice fundamentate pe religii tradiționale și seculare sunt astfel limitate.

 

O popularizare în slujba libertății de gândire e un gen de proiect care poate interesa numai pe cine e atașat libertăților civice și politice. Modul e abordare este în continuarea proiectului Freedom, mind and institutions al Profesorului Solcan, ale cărui preocupări le continuăm pe acest plan.

 

Popularizarea ecologiei și cunoașterii despre ecologism propusă aici este un exemplu de popularizare în slujba libertății de gândire.

Despre comunicarea științei ca formă a culturii

 

Sunt două motoare principale ale comunicării reducționiste a științei, în special a fizicii și chimiei: industriile diverselor tehnologii (biotehnologii, pentru biologie) și nevoile de instrumente de propagandă seculară ale unor partide și unor state. Felul în care la noi fac comunicarea științei persoane ca domnii Zografi și Presura e un efect la distanță al programelor susținute în occident în a doua parte a secolului trecut de sectoarele industriale interesate.

 

Convergent cu acest fenomen (documentat științific, Elias et al. 1982 https://link.springer.com/book/10.1007/978-94-009-7729-7 ) o parte din comunicarea științei e controlată de un alt motoraș, competiția pentru resurse între oamenii de știință din diferite domenii. Un exemplu clasic e chiar în interiorul fizicii, respectiv respingerea programului reducționist de către Anderson în 1972 (https://www.science.org/doi/10.1126/science.177.4047.393) pentru a susține finanțarea cercetărilor la scări mezo.

 

Fenomenul se manifestă și în biologie. În acest moment situația dezastruoasă a botanicii și zoologiei din Ro (dpdv financiar și al cercetării) comparativ cu abordările reducționiste (biofizică, biochimie, biocel) nu e decât o reflectare a situației la scară planetară. Interesele economice instituționalizate în specializări, departamente, nu permit să se observe că programul darwinian, considerat emblemă a biologiei, nu are nimic reducționist în el. fapt documentat pe larg încă din 1985 (https://www.amazon.com/Structure-Biological-Science-Alexander-Rosenberg/dp/052127561X ).

 

Pe acest fond a avut loc dezastrul sanitar în condițiile pandemiei, când toată comunicarea științei a eșuat și nu putea decât să eșueze, pentru că a evoluat pentru alte nevoi, sectoriale, nu pentru servicii de asistare a deciziilor în condiții de criză de scară mare. E remarcabil că inițiativele Universității din București de formare a resursei umane pentru comunicare revin la natura organică a dezvoltării științei în cadrul culturii, singura care permite acțiune eficace la scară socială mare.

 

Nu e decât o recuperare a normalitāții renascentiste și o cristalizare instituțională a mai vechilor inițiative ale profesorilor și studenți pentru știință ca formā a culturii.

Despre situația programelor de licență în domeniul ecologiei

 

Într-o abordare mimetică față de universități occidentale, focalizând pe interese instituționale de scară mică și fără să răspundă tendințelor internaționale de evoluție științifică a domeniului, în România se manifestă două abordări în organizarea programelor de licență în ecologie (tabelul 1):

·       Ecologi care susțin (formal, sau de facto) că domeniul lor aparține biologiei

·       Ecologi care susțin că domeniul lor aparține științei mediului

 

 

Tabelul 1 O imagine parțială asupra tipurilor de programe de licență în domeniul ecologiei.

 

Ambele abordări sunt nesatisfăcătoare, astfel:

·       Ecologii care susțin că domeniul lor aparține biologiei au blocat instituțional orice evoluție a înțelegerii rolului speciilor în procese mai complexe, cum sunt cele care duc la serviciile ecosistemice.

·       Ecologii care au mers pe varianta că domeniul lor aparține științelor mediului au blocat orice înțelegere a mecanismelor de finețe ecofiziologice, populaționale și de funcționare a comunităților, care depind masiv de cunoașterea detaliată a ciclulurilor de viață.

 

Ecologia apelează atât la strategii biologice, cât și la strategii tipice științelor mediului. În termenii tradițiilor românești există complementaritate între abordarea naturalistă și cea care pune accent pe modelarea matematică a proceselor și metode științifice mai aproape de cele necesare testării riguroase a ipotezelor.

 

Domeniul ecologiei și, mai general, al științei  mediului, nu va ieși din umbră academic câtă vreme instituționalizarea se face pe vechile decupaje tipice secolului XX, care crează clivaje socio-științifice disfuncționale autoreproduse prin studenții formați. Pe lângă clivajele între ecologii cu perspective diferite asupra situației domeniului lor există și clivaje tipice științei mediului, ca cel dintre geografi și ecologi. Toate sunt neproductive și blochează dezvoltare domeniului.

 

Separarea instituțională a strategiilor caracteristice ecologiei are următoarele consecințe financiare cvasi-falimentare pentru domeniu:

·       banii de cercetare în școlile în care ecologia e subsumată biologiei pot veni exclusiv din zona valorii intrinseci a biodiversității (abordarea sectorială a diversității biologice și habitatelor, OUG 57/2007, indicatorii asociați), care nu oferă nimic pentru funcționarea ecosistemelor (flux de energie și circuite biogeochimice). În acest spațiu nu sunt posibile cercetări biogeochimice, legate de reziliență, etc, indiferent de redefinirile academice ale termenului biodiversitate, care nu au consecințe în programele de finanțare.

·       dacă se încearcă accentul pe resurse regenerabile se constată că nișele de cercetare sunt ocupate de abordările clasice sectoriale (silvice, agro, piscicole, etc), ecologia fiind numai instrumentală. Potențialul de coordonare în această abordare este nul, cu consecințe asupra profilului pubic al domeniului.

·       banii de cercetare în școlile în care ecologia e de tip știința mediului sunt la competiție cu abordările geografice, geologice, hidrologice, care tehnic (prin focalizare pe anumite procese) sunt mult peste ce poate ecologia decuplată de partea strategiilor de tip biologic, ca indici Hirsch și număr de citări. Dacă se intră pe zona științelor sociale în competiții, unde formal apare știința dezvoltării durabile (cu abordare prin sisteme socio-ecologice), se constată o respingere din partea comunității respective, care nu dorește invazie dinspre științele mai tari peste resurssele lor fnanciare lor care se justifică (cel puțin în spațiul românesc) mai mult prin discursuri raționale teoretice și mai puțin prin măsurători efective asigurate obiectiv.

·       dacă se doresc bani în varianta aceasta instituțională pentru cercetare pe problema serviciilor ecosistemice se constată absența competenței în multe cazuri în chestiunea unităților furnizoare de servicii ale diferitelor specii, care se află predominant în zona unităților funcționale pur biologice. Totul tinde să se reduce la o narațiune cu indicatori generali care nu duce la rezulate concludente și nu are consecințe manageriale operaționale.

 

Din toată această situație cel mai mult pierd:

·       cetățenii prin deteriorarea necesară a capitalului natural indiferent de bunele intenții sectoriale, când acestea există

·       studentele și studenții prin faptul că sunt canalizați pe o direcție în care modul de organizare nu corespunde optim intereselor lor de a a fi pregătiți pentru o piață în evoluție permanentă datorită dinamicii științei pe plan internațional

 

Câștigul cadrelor didactice și cercetătorilor e numai pe termen scurt, cu toții suportând consecințele declinului general al domeniului lor.

 

Soluțiile insituționale pentru depășirea situației nu pot fi generalizate, ele depinzând de resursele disponibile în fiecare universitate în parte. Soluțiile presupun cooperare între unități funcționale diferite care să ducă la depășirea abordărilor parțiale ineficace, fuziuni parțiale, depășirea unor interese personale și de scară mică.

 

O soluție instituțională valoroasă strategic în Universitatea din București în Facultatea de Biologie în contextul celor prezentate anterior ar fi fuziunea actualului departament de Ecologie Sistemică și Sustenabilitate cu specialiștii din zonele botanicii și zoologiei, actualmente distribuiți în alte departamente, și diversificarea strategică a misiunii  noului departament către toate strategiile de reducerea a dimensionalității proceselor ecologice, de la ecofiziologice la socio-ecologică, cu recunoașterea în particular a complemetarității tradițiilor naturalistă (dominantă în zona botanicii și zoologiei pe linia darwiniană) cu cea  de modelare a proceselor ecologice mai mult sau mai puțin complexe.

 

Este foarte posibil ca evoluții instituționale de acest fel să necesite gândirea unor planurilor de învățământ de 4 în loc de 3 ani tipice universităților de elită (UBB, UB, UAIC), care au resursele umane și de infrastructură necesare pentru depășirea blocajului actual. Unde nu există capacitățile de creare a unor programe pentru întreaga gamă de strategii epistemice ale domeniului se pot institui relații de cooperare pentru recrutarea celor mai buni absolvenți din universități cu programe de licență viabile către universitățile de elită la master și doctorat.

 

În cinci ani rezultatele ar putea fi la nivel internațional și ar furniza un model de bune practici.

Verificări reciproce și contraponderi între domenii de cunoaștere: implicații pentru politicile publice din educație și cercetare

 

Rezolvarea adecvată a problemelor complexe de scară medie și mare necesită cunoaștere adecvată, resursă umană capabilă să o folosească și să o producă și, pentru problemele rare și unice, capabilitatea de a produce rapid cunoaștere de unică folosință. În acest moment în România nu are cadrul institutional necesar pentru rezolvarea adecvată a problemelor complexe de scară mare, iar cel pentru rezolvarea problemelor complexe de scară medie este precar. În acest text sugerez un model

 

Să numim în mod conventional cunoaștere orice reprezentare care poate fi folosită la rezolvarea unei probleme decizionale. Este rezonabil să credem că prin evoluție biologică și culturală a avut loc dezvoltarea cunoașterii în acest sens de la simplă la complexă, astfel încât să poată fi rezolvate probleme de nivel individual, micro- și macro- social de diferite scări. Tabelul 1 prezintă o reconstrucție simplistă a relațiilor dintre trei mari domenii ale cunoașterii în sensul conventional folosit.

 

Tabelul 1 Reprezentare simplistă a relațiilor dintre domenii ale cunoașterii în sensul convențional.

 

Relație / Tip de abordare	Monodisciplinară sau pseudo-interdisciplinară (fără formare a resursei umane în multiple domenii)	Interdisciplinară (cu formare a unei mase critice de resursă umană în multiple domenii)	Transdisciplinară (cu masa critică de resursă umană formată în multiple domenii și modele de cuplare inter-disciplinară)
Știință - filosofie	Ignorare	Folosire a unor elemente de filosofie pentru accelerarea cercetării științifice cân e nevoie de mutații conceptuale	Implicare a deținătorilor de interese și decidenților în formularea și rezolvarea problemei pe baza înțelegerii preliminare de către aceștia a unor elemente de cunoaștere relevantă la nivel inter-disciplinar
Filosofie - știință	Reconstrucții generalizatoare rupte de realitatea practicii științei, filosofia științei ca întreg.	Reconstrucții la interfața cu subdomeniul theoretic al disciplinelor științifice, filosofii ale unei științe anume
Știință - religie	Teorii psihologice și culturale de reducere a unei clase anume de fenomene religioase	Sisteme de teorii de reducere cu evidențierea limitelor și avantajelor fiecăreia, conștientizarea ireductibilității totale
Religie - știință	Ignorare sau respingere ca demonică	Asumare a unei anumite relevanțe și acomodare cu vocabularul religios prin reprezentări specific religioase
Filosofie - religie	Respingere ca iluzie, atavism, iraționalitate, etc, sau din contra, susținere necritică	Înțelegere descriptivă structurală și funcțională a claselor de fenomene culturale, argumente, tipare structurale, experiențe, etc.
Religie - filosofie	Respingere ca înșelare egocentrică	Înțelegere ca pe un rezultat al eforturilor minții în anumite stadii duhovnicești individuale și contexte social istorice
Tip de probleme	Recurente simple, soluții formalizabile nomic	Recurente de complexitat medie, soluții formalizabile ca modele complementare cuplate	Rare și unice de complexitate mare, soluții formalizabile numai parțial. Soluția include module mono- și inter-disciplinare fără să se rezume la ele.
Producție	În unități funcționale distincte hiperspecializate	Prin implicarea mai multor unități functionale și organizații	În arene de acțiune practică, coproducție
Costuri de tranzacție	Nule în actualul stadiu istoric	Mici și medii	Mari
Antagonism social și economic rezultat	Competiție distructivă pe resurse, minimizarea valorii altor abordări	Competiție construcivă pentru resurse, acceptare a valorii altor abordări	Susținere reciprocă a valorii, consolidare reciprocă

 

Observații:

·       Sistemul de educație de educație preuniversitară din România formează îndeosebi gândirea mono-disciplinară. Evoluția către altceva e blocată prin instituționalizarea intereselor mono-disciplinare.

·       În universități nu este instituționalizată formarea în multiple domenii. Simplul contact cu elemente din alte domenii nu asigură nivelul pentru o abordare interdisciplinară în sens propriu. Nu este finanțată și încurajată deliberat cariera cu acțiune simultană în mai multe domenii.

·       În cercetare parteneriatele sunt de cele mai multe ori pseudo-interdisciplinare, nu există nici competența, nici rezultatele care să permită rezolvares problemelor de complexitate mica și medie. Programele respective sunt folosite ca umbrelă pentru atragerea în comun a unor resurse care sunt deturnate ulterior de le scopul interdisciplinar. În cel mai bun caz programele susțin formarera unor rețele sociale de interese.

·       Abordarea transdisciplinară e limitată de modul de formare a publicului larg, care în cel mai bun caz gândește mono-disciplinar ca rezultat al sistemului de educație transdiscplinar.

 

Putem înțelege de ce în mod necesar reacțiile la situația pandemică, o problemă de mare complexitate, nu puteau fi decât inadecvate. Nici măcar formularea corectă a problemei nu putea fi făcută în stadiul actual. 

 

Recomandări:

·       Reformă sistemică a universităților, cu diferențierea unui corp de elită în care să existe unități funcționale inter-disciplinare capabile să formeze resursa umană necesară.

·       Reformă a sistemului de cercetare cu diferențierea misiunilor între institute și crearea unor unități de elită inter-discplinare.

·       Alocarea resurselor de cercetare diferențiat pentru probleme mono- și inter-disciplinare. Limitarea accesului la resurse interdisciplinare în funcție de resursa umană formată inter-disciplinar existent în proiecte. Descurajarea pseudo-interdiscplinarității. Universitățile și institutele care nu sunt de elită pot face cercetare mono-disciplinară unde există nuclee de acest fel performante și pot numai participa, fără să coordoneze, cercetări inter-discplinare.

·       Dezvoltarea unui modul pentru înțelegerea naturii interdisciplinarității în masteratele didactice și adaptarea programelor analitice din preuniversitar pentru a  micșora competiția distructivă dintre reprezentări asupra lumii.

·       Crearea cadrului institutional pentru apariția adaptativă a unor unități de asistare a deciziilor pentru probleme complexe rare și unice, făcând apel la resursa umană din unități funcționale interdisciplinare ale universităților și din institutele relevante. În primă etapă cu implicare limitată a publicului, iar pe măsură ce gândirea inter-disciplinară devine monedă curentă, cu implicare tot mai mare, diferențiată geografic ca ritm în funcție de informațiile concrete cu privire la stadiul de dezvoltare.

 Notă

·       Conținut elaborat în cadrul proiectului mono-disciplinar, inter-disciplinar și trans-disciplinar 34 PCCDI/2018 INTER-ASPA “Radu Lăcătușu”. Raportul final al proiectului poate fi descărcat de aici.

Primitivismul cultural și reacțiile sociale la pandemie

 

Am putea defini primitivismul cultural ca relația disproporționată între complexitatea cunoașterii deținute și complexitatea problemei de rezolvat. Primitivism cultural este deopotrivă să vrei să repari o navetă spațială cu ranga, sau să bați cuie cu o carte mai grea, coperți tari, eventual ferecate. Dintr-o astfel de perspectivă primitivismul nu se confundă cu simplitatea, e cu totul rezonabil să rezolvi o problemă simplă apelând la cunoștințe simple, chiar nediscursive. Să culegi un măr dintr-un copac suit pe un scaun nu e o formă de primitivism cultural.

 

Prin evoluție culturală cunoștințele sunt distribuite în multe grupuri sociale. Unde e nevoie de gândire analitică, despicarea firului în patru, s-au format comunități științifice moderne specializate. Unde e nevoie de integrare, generalizare, reducere a complexității situației, căutare a unor invarianțe, identificare a unor posibile temeiuri pentru ce există și pentru acțiune s-au format elite culturale, grupuri de oameni cu perspective globale și puține competențe analitice. Rezolvarea problemelor simple cu pespective date de elite culturale e o formă de primitivism cultural, la fel și rezolvarea unor probleme care traversează toate domeniile existenței cu metode ștințifice moderne. Problema sanitară e undeva între aceste extreme și are nevoie de toate tipurile de cunoaștere.

 

Cu cât societatea e mai puțin evoluată, cu atât între extreme nu sunt dezvoltate grupuri intermediare, elite culturale inițiate în știința modernă, comunități științifice cu respirație culturală. Comunismul real este un caz de involuție culturală în care zona de mijloc a fost lichidată în mod programatic, pentru că este zona libertății de gândire, a melanjului adesea veleitarist, dar tocmai prin asta potențial fertil, între abordări epistemic diferite.

 

Din rațiuni de competiție față de atenția publicului și resursele acestuia, directă sau prin intermediul statulului, cele două feluri de grupuri extreme tind să nu poată coopera fără existența unui public larg instruit, cu o cultură științifică și universală solidă, din care se poate face și o eventuală recrutare într-o direcție sau alta, sau se poate progresa personal către zona aleasă. Dacă publicul e mai amplu competiția scade și se nuanțează, societatea devine mai diversă cultural și adaptată să rezolve mai bine probleme neprevăzute. Reziliența sa crește în toate înțelesurile acestui termen: elasticitate, deformare cu păstrarea funcțiilor, diversificare internă cu păstrarea funcțiilor și dobândirea unor noi, transformare în altceva având același nume ca țară cu adaptare la situații naturale și politic/cultural globale noi, cu sau fără renunțarea la temeiurile, discursurile fondatoare originare.

 

Dacă aplicăm aceste lucruri reacțiilor sociale la pandemie putem observa următoarele:

·       Reducționismul bio-medical și, mai recent, psihologic, al soluțiilor la problema sanitară sunt forme de primitivism cultural în raport cu caracterul complex al problemei.

·       Desconsiderarea pe baze religioase a soluțiilor științifice la problema sanitară e o formă de primitivism cultural, prin inadecvarea dintre argumentele general existențiale și situația foarte concretă, relativ, a problemei.

·       Ineficiența elitelor culturale filosofice, antropologice, teologice, scriitoricești de a interveni în modificarea atitudinilor pentru gestionarea și depășirea situației sanitare e un indicator al decuplării lor de mediul științific și al slabei relevanțe sociale.

·       Elitele militarizate cu rol în rezolvarea crizei sunt continuatoare ale celor recrutate din grupuri muncitorești și țărănești în comunism și nu par să aibă acces la cunoașterea științifică specializată și la conținuturi culturale de elită, iar dacă au nu le pot folosi din considerente ce țin de regulamante și procese sociologice interne.

 

Se poate observa că, deși toată lumea e bine intenționată, rezultatul final este unul dezastruos din cauze necesare, ale situației culturale a României. Cu excepții minore statistic, nimeni nu e dispus să înțeleagă și să accepte genuri de competențe diferite de ale sale și complementaritatea în rezolvarea problmelor complexe. Cu mici excepții nimeni nu crede că e de dorit o distribuire a responsabilităților de acțiune către multiple grupuri, de la private către instituții relativ autonome și către stat, tendința fiind fie de dependență mentală față de stat, fie de izolare, atomizare individuală.

 

Situația poate fi tratată ca o oportunitate pentru modificări strategice, structurale. În modificările strategice acțiunea parțial descentralizată e decisivă, pentru că statul nu e decât o piesă mai puternică în tot acest context. Dar nu suficient de puternică pentru a lua măsuri adecvate pentru depășirea situației, după cum faptele au demonstrat. Nu poate exista un stat democratic puternic fără o societate puternică, iar soluția autoritaristă nu ne interesează.

 

La nivel de simplu cetățean primul pas poate fi deschiderea către perspective diferite de cele ale nișei profesionale și culturale fără renunțarea la propria identitate, prin consum al unor produse cu alte etichete culturale și livrare de produse din zona proprie către alte grupuri când apar oportunități. Îndrăgostiții de știință pot merge la conferințe ale elitelor culturale, și invers. Mersul unilateral nu rezolvă nimic, importantă e cultivarea reciprocă. La nivel instituțional, în principiu un mediu pentru fertilizare între domenii ar trebui furnizat de universități, în măsura în care ele însele nu sunt motoare ale primitivismului cultural, așa cum au fost re-proiectate în comunism.

Natura meritului în cercetarea științifică

 

Obsesia utilitaristă a maximizării tipică oamenilor lipsiți de principii, onoare, dispuși să speculeze orice pentru a dobândi mai multe resurse și putere, justifică să reiterăm lucruri cunoscute cu privire la natura meritului în cercetarea științifică.

 

Meritul științific constă în înțelegerea și exercitarea echilibrată a rolurilor existente în producerea cunoașterii științifice și în evaluarea ei (tabelul 1a-d, tabelul 2), fără carență și fără exces în manifestarea unuia sau altuia dintre roluri. Dată fiind complexitatea procesului de producere a cunoașterii științifice nu poate exista nici un om de știință azi care să îndeplinească simultan toate rolurile, dar orice organizație cu misiune de cercetare are obligația să le acopere pe toate în mod potrivit. Pe traseul său de carieră un om de știință poate trece prin multe dintre aceste roluri. Este responsabilitatea managerilor de organizație și de sistem să creeze o cultură organizațională și practici în acord cu natura meritului științific.

 

Tabelul 1a Meritul în proiectarea și coordonarea cercetării.

 

 

Tabelul 1b Meritul în producerea de date.

 

Tabelul 1c Meritul în procesarea datelor.

 

Tabelul 1d Meritul în scrierea publicațiilor științifice.

 

Tabelul 2 Meritul producției finite de cunoaștere științifică.

 

În esență meritul științifică rezultă dintr-o autolimitare o tendințelor naturale de maximizare a utilității psihologice sau materiale pe baza unor exigențe morale și etice. Folosul moralei și eticii în context organizațional vine din faptul că nu sacrifică eficacitatea în daunei eficienței personale sau organizaționale (să iei bani fără să produci mai nimic, respectiv să produci pe termen scurt ca organizație foarte mult distrugând durabilitatea producției pe termen lung).

 

Există oameni de știință și există oameni care numai au semnat la angajare o fișă a postului cu atribuții în domeniul științei. Există manageri care provin dintre oameni de știință și manageri care provin dintre semnatari întâmplători de fișe ale postului. Oamenii de știință cunosc natura meritului în cercetarea științifică, cei cu statutul de semnatari ai unor fișe de post privesc acest domeniu de preocupări umane cu o privire oportunistă. Și mâine cei din urmă s-ar ocupa de ghicit în cafea în loc să fie cercetători dacă acestea ar fi preocupări care conferă statut social și bani. Poate că ar fi ceva mai potrivit ca pentru astfel persoane să existe universăți și institute pentru ghicit în cafea și activități conexe pe bani publici. În acest mod del puțin activitatea oamenilor de știință nu ar mai fi perturbată printr-un amestec fără rost al unor practici diferite.

Procesul civilizării academice în Plagiastan

 

Într-o lucrare clasică Norbert Elias descrie procesul lung și dificil prin care au evoluat bunele maniere, a apărut ceea ce azi numim comportament civilizat. El a avut loc odată cu centralizarea puterii în stat și adoptarea unei etichete la curțile cele mai înalte, care ulterior au trebuit emulate de supușii care aveau obiceiuri diferite. Treptat toată lumea a învățat să folosească furculița, batista, să se abțină să râgâie la masa, etc.

 

În țara Plagiastan puterea nu era încă centralizată, statul exista, dar era foarte slab, iar marchizii, conții, ducii făceau fiecare ce voiau în departamentele, facultățile, institutele și universitățile lor. Când se adunau pentru vreo treabă comună abordarea era colegială, fiecare tolera obiceiurile celuilalt. În pofida ineficienței vădite făcuseră din asta o virtute, pentru că oricum nimeni nu avea puterea să schimbe nimic și toți aveau nevoie de aliați pentru problemele curente.

 

Ar fi incorect să nu menționăm că la unele curți disciplinare din cauze contingente oamenii făceau figură separată prin comportamente academice decente, privite de restul comunității ca naive, căutătoare de înțelepciune. Sau că ici, colo printre barbari persoane mai ciudate, probabil cu înclinații anti-sociale, insistaseră aproape o viață să-și șteargă nasul în batistă, să nu scuipe semințe pe jos, deși pe toate podelele era o mizerie cruntă. Aceste fenomene izolate nu schimbau cu nimic situația de ansamblu, dar unui istoric îi puteau sugera nucleele unei viitoare evoluții.

 

O primă încercare de unificare a fost făcută de un rege, cum altfel, cam prost crescut. Problemele educației erau pentru el inexistente, dar un duce al său a încercat să impună supușilor să nu mai plagieze, să nu mai fure, să facă ceva serios pentru banii luați. Venise din alte țări care disprețuiau ce se întâmplase în Plagiastanul natal și avea orgoliul să schimbe situația. După un cvasi-război civil care a durat câțiva ani buni crearea unui stat puternic a eșuat. Educația fiind o problemă neprioritară n-au fost trimise avioane să evacueze colaboratorii din spatele liniilor și fiecare s-a descucat cum a putut. Unii au trădat cauza civilizării, alții au scris și vorbit în deșert trăind din greu sub tirul agresorilor, alții au dus lupte de gherilă, după  caracter și posibilități. Eșecul părea defnitiv.

 

S-a accentuat însă un fenomen neliniștitor. Cu vremea talibanii mitocăniei și țopârlăniei academice au început să constate că țara se depopula tot mai mult și nu mai avea cine să muncească pentru ei. Criza era iminentă pe termen mediu și lung, ceea ce a creat condiții insurgenților reformiști. Au devenit frecvente șarjele mediatice din care cavalerii antiplagiat se întorceau cu capetele celor vizați. Se purtau chiar mici scalpuri atârnate de șa, ca semn de potență academică și respectabilitate. Erau zorii unei lumi noi, deși cu toții știau că acest stil de abordare nu poate fi durabil. Cum însă prinseseră gustul pentru adrenalină și glorie au  continuat neabătuți, conturând profilele romanești al unor Don Quijote locali. Alții, mai practici, sesizaseră chiar o oportunitate de afaceri în cultivarea principiilor etice viitoare, pe principiul fabulei albinelor: moralitatea nu vine de la bunăvoința celor care o livrează, ci de la interesele lor. La scară socială situația devenise bipolară, chiar schizofrenică: ambele culturi începuseră să fie legitime și general acceptate. Din punctul de vedere al statului și al partenerilor săi strategici aceste clivaje nu erau folositoare. Trebuia făcut ceva.

 

Și astfel a avut loc marele pas înainte.  Din interes pur și fără nicio convingere personală un rege mai bine crescut, o alianță de duci și conți și câțiva luptători de gherilă canalizați pentru a putea fi controlați, necesari pentru credibilitate și imagine, au decis să se mânânce cu cuțitul și furculița, să purtăm papion și lavalieră, tot ce trebuie în funcție de împrejurare. E drept că foarte mulți dintre ei nu apucaseră încă să se spele pe mâini de grăsimea hălcilor rupte cu mâna nu demult, sau să scoată petele care indicau meniurile consumate pe haine, dar aceste lucruri erau mai puțin importante.  Importantă era păstrarea puterii, rezolvarea problemelor economice, securitare și, mai ales, acceptarea la curțile regilor popoarelor deja civilizate, de care erau legate visele de mărire.

 

Situația nu avea cum să convină celor care avuseră prima încercare ratată de întărire a statului. Unii au califcat inițiativa ca imorală, oportunistă, alții chiar au criticat-o vehement. Criticile nu au făcut decât să accentueze demonstrațiile ostentative de măsuri reformiste, mergând până la finanțarea masivă a lor. Astfel, din jocul intereselor pentru putere și prestigiu social Plagiastan urma să devină o țară civilizată. Cândva. Din cartea lui Norber Elias rezultă că scara de timp a procesului e seculară. Pentru civilizarea academică ar putea fi de ordinul câtorva decenii. Important e că am trecut de un punct de unde nu se mai poate reveni înapoi.