Reforma universitarā din România
a eşuat datoritā scientismului reducționist pe care s-a bazat. Lipsa de rezonabilitate a acestor oameni dā apā la
moarā mediocrilor şi impostorilor. Diferenţa pe scurt dintre un om de ştiinţă
scientist şi un om de ştiinţă mediocru e că primul are o problemă ontologică,
iar celălalt are una epistemică.
O analogie ar fi că scientistul
gândeşte în 3D când ar trebuie să gândească în 45D (într-un spaţiu cu 45 de
dimensiuni), adică reduce 42 de variabile despre care nu a măsurat nimic
niciodată la ce ştie şi a măsurat, cele trei. Şi nu doar le reduce explicativ,
acceptând că ele există, asta aş numi scientist rezonabil, ci prin reducere le
neagă existenţa, va spune că nu există acele 42, că toată gândirea comună e
naivă, libertatea o iluzie, viaţa metabolism, etc. Scientistul pur sânge nici
măcar nu apucă să aibă o problemă epistemică, să cunoască ceva cu o modalitate
greşită, fără susţinere, fără întemeiere. N-ai cum să-i scoţi din mentalitatea
lor pentru că ţin cu dinţii, firesc, de propria identitate, sunt angrenaţi
într-un mod de viaţă din care nu se poate ieşi uşor.
Omul de ştiinţă mediocru are o problemă de construire a autorităţii în faţa
altora, va apela excesiv la autoritatea externă (a zis cutare, citări şi iar
citări, etc), în loc să susţină ceva din măsurătorile şi gândirea proprie
discutând rezultatele proprii în comparaţie cu ale altora, aşa cum cere metoda
standard ştiinţifică pentru validarea colegială. În ştiinţa serioasă este
foarte greu să faci legătura între măsurători şi gândirea proprie, necesită
cunoştinţe de proiectare a cercetării, o bucătărie tehnică enormă. Omul de
ştiinţă mediocru a apucat să intre în pâine, în job, nu poate atrage sau nu mai
crede că poate atrage resurse pentru ştiinţă, şi vrea şi el un locşor şi un pic
de respect de la semenii care nu sunt oameni de ştiinţă. Poate fi recuperat
prin roluri în echipe în care îi pui în valoare un aspect tehnic pe care îl
ştie şi îl respecţi sincer pentru ce face. Pentru un creştin e foarte simplu, e
în firea lucrurilor. Pentru excelenţii care au ajuns scientişti e de
neconceput, mediocri trebuie eliminaţi din sistem.
Scientistul pur sânge e un pericol social, scoate ceva de genul planului de
la Institutul Balş, nu pricepe că oamenii au drepturi, ei sunt doar pacienţi
pentru care el e medic şef. Tot comunismul e bazat pe scientişti care oferă
legitimare. Omul de ştiinţă mediocru e un pericol social numai când sunt mulţi
şi se validează unii pe alţii ca excelenţi distrugând capitalul simbolic al
titlurilor, premiilor, etc. La noi omul de ştiinţă mediocru a devenit un astfel
de pericol.
N-ai cum să dizloci un sistem universitar dominat de oameni de ştiinţă
mediocri punând la butoane un scientist, sari din lac în puţ. E nevoie de
oameni de ştiinţă responsabili, cu capul pe umeri, care să înţeleagă întreg
peisajul cunoaşterii, de la fizică la teologie, zonele de competenţă, funcţiile
diferitelor feluri de cunoaştere, şi cum se crează structuri instituţionale
care ţin sub control fenomenele sociale din domeniu, goana după bani, poziţii
şi putere de care nici cei din universităţi nu sunt străini. Orice
ştiințā care primeşte prea multā atenție tinde spre autoritarism şi monopol
epistemic, spre putere politicā.
Universitāțile de vârf au nevoie structural, obligate prin lege, de
programe “mission oriented”, transdisciplinare, de formare a resursei umane şi
cercetare avansatā finanțate cu 30-40% din bugetul alocat de minister. Cu asta
scientiştii se vor aşeza în poziții mai rezonabile din rațiuni economice,
pentru că de ei nu scăpăm, adesea sunt buni oameni de ştiinţă, dar nemulţumiţi
de ce le oferă statutul de om de ştiinţă, le place prea puţin ştiinţa lor.
Am spuns programme transdisciplinar, dar nu mă refer la orice fel de
transdisciplinaritate. Mai există categorie de oameni de ştiinţă care pot genera dificultăţi sisetmice,
aflaţi în opoziţie cu cei scientişti, şi anume cei care politizează ştiinţa.
Dacă scientiştii avea o claritate ontologică, fie ea şi imporprie, aceşti
refuză orice claritate, totul de relativ şi de pus în discuţie. Pentru ei
ştiinţa trebuie să fie mai mult decât o descriere a obiectelor şi proceselor
din diferite domenii ale lumii, cu posibilitatea apoi de a folos în scop
aplicativ în funcţie de oportunităţi cunoaştere. Lor nu le convine că lumea nu
e mai bună decât este, că progresăm prea lent, că există nedreptate, etc. Lor nu
le place că durează prea mult până când ştiinţa serioasă duce la un efect în
schimbarea vieţii oamenilor, că politicienii uneori ignoră rezultatele
ştiinţifice. Adesea nu sunt oameni de ştiinţă prea performanţi, se simt umiliţi
de cei performanţi şi compensează prin activism politic. Ei cred că în fişa
postului de om de ştiinţă intră şi să salveze omenirea, că omul de ştiinţă e un
fel de guru, că experţii trebuie să spună cum să arate viitorul, dincolo de
progneze serioase instituţionalizate în afara cercului stric ştiinţific, au
viziuni pe multe decenii, sute de ani, văd cum au văzut Marx şi Engels, doar că
puţin diferit. Drept urmare postulează că între cunoaştere ştiinţifică şi
acţiune trebuie făcută o legătură directă, că toate trebuie puse la un loc,
fără separării instituţionale clare, fără delimitări de responsabilităţi, fără
legitimare politică democratică a ce propun pentru binele omenirii pe care îl
vor ei. Vor să ajungă direct la butoane cu arderea etapelor procedurale dintr-o
democraţie şi numesc asta o abordare dincolo de disciplinele ştiinţifice, un
mod nou de a face ştiinţă, o ştiinţă transdisciplinară, fără discipline. Ce
rost are să mănânci felul 1 (cercetare fundamentală), felul 2 (cercetare
aplicativă) şi desert (asistarea deciziilor), cu tacâmuri şi farfurii diferite,
cu şerveţel, etc, când poţi să le amesteci de la început într-un castron mai
mare şi să ai un singur fel, pentru că oricum vor fi aşa şi şi în stomac ? E
mai bine aşa, pentru că şi digestia are loc mai repede, că să urmăm pe Mark
Twain din cartea sa despre Hucklebery Finn. Din fericire acest mod de “rezolvare”
e marginal şi nu va fi acceptat de mai nimeni. Fenomenul respingerii se explică
uşor ştiinţific: există o cultură preexistentă, există un parcurs istoric, o
tradiţie, instituţii în uz, nişte proceduri şi metode cu rezultate nu perfect,
dar testate, validate, care opun rezistenţă prin oamenii care au interese
legate de ele, şi care domină numeric.
Este adevărat că o tendinţă de rigidizare excesivă a aceste tradiţii în
discipline ştiinţifice, dar nu le distrugi ca să faci ceva nou, pentru cănu
poţi produce de la zero ceea ce istoria omenirii a produs în două milenii.
Problema e cum accelerezi evoluţia instituţională, cum faci nişte mutaţii în
mod creativ aşa cum au făcut şi alţii în alte vremuri de-a lungul secolelor,
cum treci limitele unor discipline păstrându-le. Cum ? Printr-o abordare
transdisciplinară serioasă, la standarde ştiinţifice, adică practic prin
formarea unor noi discipline care nu mai au rol analitic, de a descrie felie cu
felie lumea, generând instituţii sectoriale care fiecare e stat în stat, ci au
rol de cuplare între disciplinele tradiţionale: eco-hidrologie, bio-geo-chimie,
ştiinţele cogniţiei, în viitorul apropiat poate ceva între cercetarea
biodiversităţii şi epidemiologie, sau între ştiinţe administrative şi ambele
menţionate anterior, etc. Nici unele dintre aceste discipline noi nu pretind că
acoperă totul, nu e nimic holist aici, misterios, unele nici măcar nu au un
nume, sunt în stare de formare, de mutaţii care aşteaptă validarea în viaţa
reală, unele vor şi dispărea sau vor fuziona instituţional cu altele, ele cresc
în funcţie de probleme cu care de confruntăm în realitate şi de succesul cu
care contribuie la rezolvarea lor.
Trecerea spre o abordare mai integrată de felul celei propuse ca soluţie de
reformă mai sus, cu o pondere transdisciplinară solidă ştiinţific, nu e uşoară
nici în spaţiul occidental, datorită intereselor enorme financiare din jurul
activităţilor universitare didactice şi de cercetare, corelate şi cu interese
politice prin elitele care sunt formate în universităţi. La noi totuşi avem un
avantaj, şi anume că universităţile nu sunt dominate de pretinşi oameni de
ştiinţă cu interese politice transformiste, grăbiţi pe pielea altora să schimbe
societate, care contestă obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice moderne la
scara timp a proceselor care schimbă şi în ea conţinutul efectiv al unei părţi
din cunoaştere şi distrug autoritatea ştiinţei. Nu e nimeni în situaţia
ridicolă să spună că fizica şi chimia sunt instrumente ale imperialismului şi
colonialusmului, altele de acest fel. Chiar şi dezavantajul nostru că toate
marile universităţi sunt de stat poate fi transformat într-un avantaj prin
faptul că se poate aborda top-down schimbarea, ca pe vremea lui Spiru Haret.
N-ar fi exclus să fie mai simplu să ajungem la universităţi echilibrate
stuctural, în care să fie încurajată o competiţie bună între formarea
disciplinară şi cea transdisciplinară în interior, şi la fel o competiţie
constructivă între 3-4 centre universitare majore.
Principala problemă mi se pare cum să obţii o masă critică pentru asta,
când toată lumea vrea bani la fel indiferent de performanţă, atât la nivel
instituţional, cât şi în interiorul universităţilor. Avem o mentalitate
comunistă, de falanster naţional. Soluţia standard este să pui pragul pentru
standardul minim acolo unde ţi se crează o majoritate sau supermajoritte, cât e
necesar, ca să declanşezi motorul bun. Numai Hristos poate propune standarde de
neatins, un manager al schimbării trebuie să-şi propună obiective care se pot
atinge şi pe care oamenii cu care lucrează crede că le pot atinge. Viziunile nu
ajung, scopul are nevoie de obiective fezabile şi de activiăţi concrete şi de
mijloace potrivite.
O idee poate fi să instituţionalizezi câteva reţele de universităţi nu pe
criterii de excelenţă, ci cu una centrală având în jurul ei un număr de mărimi
mai mici, evitând limbajul că au valoare maimică, şi la dai rolul să transfere
studenţii cei mai buni spre şcolile doctorale ale celor centrale, în care ai
lăsat loc de coordonare doctoranzi şi vârfurilor din universităţile mai mici
ale clusterului. Poate clustere regionale, dar nu neapărat, ci gândite în
funcţie de fezabilitatea funcţionării, de structurile interne reale, bazinele
de absorbţie existente pentru studenţi, etc. Reţelele de excelenţă deja
existente îşi văd de treaba lor, dar poziţiile exprimate în consiliile
decizionale nu vor mai fi marginal numeric, având în spate interesele mai
multor instituţii, nu vor mai ajunge oameni cu probleme de exprimre miniştri.
La fel, în interiorul universităţilor dai de lucru prin proiecte de cercetare
unui număr majoritar de oameni de ştiinţă, de la excelenţi la mediocri, prin
programe diverse şi finanţate în funcţie de aceast potenţial care trebuie pus
în valoare.
Nu banii sunt esenţialul, dar nici fără bani nu se poate mişca nimic. Orice
cooperare în reţele de universităţi antrenează costuri suplimentare faţă de
business as usual, orice cooperare între discipline la fel, se pot calcula de
către cei care au compentenţe în administraţie şi se pot dedica explicit
resurse în programele de finanţare directă şi prin competiţie de proiecte, se
pot optimiza aceste costuri, în câţiva ani de rodare, nu trebuie inventat
nimic. România are specialişti capabili să facă asta, mai rămâne doar să şi
vrem. Nu vrem, se găseşte mereu cine să aşteapte cu braţele deschise creierele
din România.
