În acest text voi arăta care este structura problemei plagiatului din
perspectiva evoluţiei prin selecţie culturală şi am să propun câteva soluţii
practice.
O unitate a selecţiei este o entitate care produce ceva folosind nişte
resurse interne şi externe şi se află în competiţie pentru resursele şi
serviciile externe (din mediu) cu alte entităţi productive de acelaşi fel.
Competiţia este doar una din tipurile de relaţii care pot avea între entităţile
productive respective. Pot exista relaţii de cooperare, sau pot exista relaţii
de exploatare.
Un proiect de cunoaştere academică având ca rezultat un text, o
universitate, sau un sistem naţional de educaţie şi cercetare sunt astfel de
unităţi potenţiale ale selecţiei culturale, fiecare cu mediul ei caracteristic.
Una dintre condiţiile evoluţiei culturale prin procese de selecţie este să
existe o separare clară a unităţilor selecţiei. Trăsăturile structurale ale unui
proiect de cunoaştere corect sau ale unei universităţi cu standarde înalte nu
trebuie să aducă nici cel mai mic beneficiu (sau unul cât mai mic) proiectelor
de cunoaştere frauduloase şi organizaţiilor cu standarde joase. Evoluţia prin
selecţie nu este compatibilă, de exemplu, cu cooperarea între entităţile
productive antrenate în ea, în care trăsăturile unei entităţi sunt de folos şi
altei entităţi.
Proiectele doctorale care au ca produs o teză, şi în general orice proiecte
de cunoaştere, pot fi privite ca astfel de entităţi productive supuse unor
procese potenţiale de selecție la patru niveluri / scări socio-culturale (eng. “multi-level selection”):
1.
nivelul
școlii doctorale. Acest nivel e heterogen din punct de vedere al mediului de
selecție, în aceeași instituție găsim și școli doctorale serioase, și
neserioase
2.
nivelul
instituției academice, tot heterogene ca standarde, dar în cadrul național.
3.
nivelul
culturii naționale, e într-un proces turbulent, cu tendință de consolidare a
culturii corectitudinii.
4.
nivelul
comunității globale de experți, forumurile de publicare în sistem peer-review,
asociații profesionale, etc. E net pro-standarde academice înalte.
În spaţiile departamentale, organizaţionale şi în cel naţional condiţia de
separare clară a unităţilor potenţiale ale selecţiei nu este îndeplinită. Nu
poate avea loc evoluţie a standardelor academice prin selecţie culturală în
sistemul educaţional naţional şi oriunde în el la scări mai mici, cauza
fundamentală fiind că aproape tot ce e relevant ca producţie culturală e de
stat. Şi nici nu poate fi modificată pe termen scurt această situaţie, având în
vedere istoricul dezvoltării României.
În instituţii de stat, inclusiv în managementul comunităţilor academice, domină
cultura cooperării, ceea ce în sine nu e ceva rău, dar e nefolositor când ai de
eliminat anumite practici. Eliminarea a ceva nu se fac poate face prin
cooperare cu persoanele care au interesul să păstreze acel ceva, care au
atitudini conflictuale, care nu vor să se schimbe.
La nivelul comunităţii globale există însă o competiţie acerbă. Ca rezultat
al ei comunitatea academică românească nu poate face nici un pas înainte, în
pofida eforturilor oamenilor corecţi din sistem.
Pe pieţele interne oamenii care îşi creează corect produsele culturale ţin cât
de cât sus şi valoarea imaginii publice a produselor culturale ale persoanelor
care au fraudat şi n-au fost prinse. Standardele cererii din România fiind
foarte joase acest nivel este suficient pentru funcţionarea sistemului
învăţământului superior. Oamenii vin să se înscrie la facultate. Încă.
Avem de a face cu o instrumentalizare a prestigiului produselor corecte la
toate nivelurile:
·
de
către colegi în unităţi funcţionale ale universităţilor sau institutelor de
cercetare,
·
de
către facultăţi şi departamente pe seama altora din aceeaşi universitate,
·
de
către universităţi din ţară pe seama celor care fac eforturi, şi la nivel
naţional pe seama societăţilor unde mediul academic funcţionează coret.
Acesta e un mecanism de exploatare. El depinde costurile foarte mari de
exit ale celor corecţi din acest sistem. Ei şi ele preferă să muncească în
aceste condiţii pentru că nu au unde altundeva. Credibilitatea lor
internaţională scade odată cu prăbuşirea imaginii României, iar costurile de
ieşire din sistem cresc. Odată cu accentuarea ei această situaţie a devenit
intolerabilă.
Dacă vrem să scăpăm de plagiat şi să fim mai bine plasaţi în competiţia
globală trebuie eliminat nu plagiatul în genere, ci acest fenomen de exploatare,
trebuie separate clar persoanele, departamentele şi universităţile corecte de
cele incorecte. La nivel personal e suficientă o variabilă calitativă, corect
şi incorect, la nivel grupal de diferite complexităţi e necesară o variabilă
ordinală, un grad de corectitudinie – incorectitudine care să permită ordonarea
entităţilor respective.
Transferul evaluării tezelor de doctorat din punct de vedere al plagiatelor
la universități poate salva situația persoanelor care au plagiat pe termen
scurt. Pentru asta a şi fost gândit. Dar pe termen mediu poate duce la
decredibilizarea totală a acelor universități dacă se crează un cadru
instituţional care să ducă la o minimă competiţie între universităţile de stat.
Dacă nu, va duce la decredibilizarea definitivă a tuturor, oameni şi
organizaţii.
Instrumentul legal creat în Parlament în folosul plagiatorilor poate fi
folosit pentru evoluţie prin selecţie culturală prin următoarele acţiuni:
1.
În
urma transferului evaluării tezelor în ce privește plagiatele la nivelul
organizaţional să fie luate cu fermitate măsuri pentru aducerea practicilor
tuturor facultăţilor şi școlilor doctorale în universități ca Universitatea din
Bucureşti la standarde internaționale, pentru toate produsele: lucrări de
licenţă, master şi doctorat. Nu trebuie să mai fie tolerate nici un fel de
fraude la nici un nivel. Tinerii au potenţialul să scrie ceva corect,
responsabilitatea situaţiei actuale este a profesorilor. Variabila corectitudine
evaluabilă obiectiv caracteristă unei astfel de universităţi trebuie să fie
ridicată cât mai sus posibil.
2.
Crearea
unui instrument pentru supravalidarea tezelor de doctorat produse de
comunitatea academică în ce priveşte plagiatul, cu misiune similară celei a
actualului CNATDCU, dar neguvernamentală, printr-o alianţă între universităţile
care vor să intre în topul clasamentelor globale şi asociaţii profesionale ca
Ad-Astra.
Obiectivul de a elimina toate plagiatele din toate universităţile este de
interes public, dar nu este fezabil datorită numărului enorm de plagiate. Personal
pot accepta că plagiatorii trebuie să profeseze în continuare, să fie
profesori, coordonatori de doctorat, decani, etc. Au clienţii lor care vor să
lucreze la fel ca domniile lor. Sunt atât de mulţi încât e nerezonabil să ne
propunem să fie eliminaţi din sistem.
Dar la fel de rezonabil este ca cei care lucrăm corect să beneficiem de
munca noastră. Nu suntem la fel de mulţi ca ceilalţi, dar suntem destui şi avem
interese legitime. Pentru asta e necesară o separare a apelor.
Consorţiul Academica sau Academica Plus cred că are interesul unei astfel
de separări nete şi este în interesul României şi al unui număr important de
profesori, cercetători şi studenţi să o facă.
Cooperând cu cei incorecţi nu vom ajunge nicăieri.
