Într-o lucrare
clasică Norbert Elias descrie procesul lung și dificil prin care au evoluat
bunele maniere, a apărut ceea ce azi numim comportament civilizat. El a avut
loc odată cu centralizarea puterii în stat și adoptarea unei etichete la
curțile cele mai înalte, care ulterior au trebuit emulate de supușii care aveau
obiceiuri diferite. Treptat toată lumea a învățat să folosească furculița,
batista, să se abțină să râgâie la masa, etc.
În țara Plagiastan puterea
nu era încă centralizată, statul exista, dar era foarte slab, iar marchizii,
conții, ducii făceau fiecare ce voiau în departamentele, facultățile,
institutele și universitățile lor. Când se adunau pentru vreo treabă comună
abordarea era colegială, fiecare tolera obiceiurile celuilalt. În pofida
ineficienței vădite făcuseră din asta o virtute, pentru că oricum nimeni nu
avea puterea să schimbe nimic și toți aveau nevoie de aliați pentru problemele
curente.
Ar fi incorect să nu
menționăm că la unele curți disciplinare din cauze contingente oamenii făceau
figură separată prin comportamente academice decente, privite de restul
comunității ca naive, căutătoare de înțelepciune. Sau că ici, colo printre
barbari persoane mai ciudate, probabil cu înclinații anti-sociale, insistaseră aproape
o viață să-și șteargă nasul în batistă, să nu scuipe semințe pe jos, deși pe
toate podelele era o mizerie cruntă. Aceste fenomene izolate nu schimbau cu
nimic situația de ansamblu, dar unui istoric îi puteau sugera nucleele unei
viitoare evoluții.
O primă încercare de
unificare a fost făcută de un rege, cum altfel, cam prost crescut. Problemele
educației erau pentru el inexistente, dar un duce al său a încercat să impună
supușilor să nu mai plagieze, să nu mai fure, să facă ceva serios pentru banii
luați. Venise din alte țări care disprețuiau ce se întâmplase în Plagiastanul
natal și avea orgoliul să schimbe situația. După un cvasi-război civil care a
durat câțiva ani buni crearea unui stat puternic a eșuat. Educația fiind o
problemă neprioritară n-au fost trimise avioane să evacueze colaboratorii din
spatele liniilor și fiecare s-a descucat cum a putut. Unii au trădat cauza
civilizării, alții au scris și vorbit în deșert trăind din greu sub tirul
agresorilor, alții au dus lupte de gherilă, după caracter și posibilități. Eșecul părea
defnitiv.
S-a accentuat însă un
fenomen neliniștitor. Cu vremea talibanii mitocăniei și țopârlăniei academice
au început să constate că țara se depopula tot mai mult și nu mai avea cine să
muncească pentru ei. Criza era iminentă pe termen mediu și lung, ceea ce a
creat condiții insurgenților reformiști. Au devenit frecvente șarjele mediatice
din care cavalerii antiplagiat se întorceau cu capetele celor vizați. Se purtau
chiar mici scalpuri atârnate de șa, ca semn de potență academică și
respectabilitate. Erau zorii unei lumi noi, deși cu toții știau că acest stil
de abordare nu poate fi durabil. Cum însă prinseseră gustul pentru adrenalină
și glorie au continuat neabătuți,
conturând profilele romanești al unor Don Quijote locali. Alții, mai practici,
sesizaseră chiar o oportunitate de afaceri în cultivarea principiilor etice
viitoare, pe principiul fabulei albinelor: moralitatea nu vine de la bunăvoința
celor care o livrează, ci de la interesele lor. La scară socială situația devenise
bipolară, chiar schizofrenică: ambele culturi începuseră să fie legitime și
general acceptate. Din punctul de vedere al statului și al partenerilor săi
strategici aceste clivaje nu erau folositoare. Trebuia făcut ceva.
Și astfel a avut loc marele
pas înainte. Din interes pur și fără
nicio convingere personală un rege mai bine crescut, o alianță de duci și conți
și câțiva luptători de gherilă canalizați pentru a putea fi controlați,
necesari pentru credibilitate și imagine, au decis să se mânânce cu cuțitul și
furculița, să purtăm papion și lavalieră, tot ce trebuie în funcție de
împrejurare. E drept că foarte mulți dintre ei nu apucaseră încă să se spele pe
mâini de grăsimea hălcilor rupte cu mâna nu demult, sau să scoată petele care
indicau meniurile consumate pe haine, dar aceste lucruri erau mai puțin
importante. Importantă era păstrarea
puterii, rezolvarea problemelor economice, securitare și, mai ales, acceptarea
la curțile regilor popoarelor deja civilizate, de care erau legate visele de
mărire.
Situația nu avea cum să
convină celor care avuseră prima încercare ratată de întărire a statului. Unii
au califcat inițiativa ca imorală, oportunistă, alții chiar au criticat-o
vehement. Criticile nu au făcut decât să accentueze demonstrațiile ostentative
de măsuri reformiste, mergând până la finanțarea masivă a lor. Astfel, din
jocul intereselor pentru putere și prestigiu social Plagiastan urma să devină o
țară civilizată. Cândva. Din cartea lui Norber Elias rezultă că scara de timp a
procesului e seculară. Pentru civilizarea academică ar putea fi de ordinul
câtorva decenii. Important e că am trecut de un punct de unde nu se mai poate
reveni înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu