Am putea defini primitivismul cultural ca relația disproporționată
între complexitatea cunoașterii deținute și complexitatea problemei de rezolvat.
Primitivism cultural este deopotrivă să vrei să repari o navetă spațială cu
ranga, sau să bați cuie cu o carte mai grea, coperți tari, eventual ferecate.
Dintr-o astfel de perspectivă primitivismul nu se confundă cu simplitatea, e cu
totul rezonabil să rezolvi o problemă simplă apelând la cunoștințe simple,
chiar nediscursive. Să culegi un măr dintr-un copac suit pe un scaun nu e o formă
de primitivism cultural.
Prin evoluție culturală cunoștințele sunt distribuite în
multe grupuri sociale. Unde e nevoie de gândire analitică, despicarea firului în
patru, s-au format comunități științifice moderne specializate. Unde e nevoie
de integrare, generalizare, reducere a complexității situației, căutare a unor
invarianțe, identificare a unor posibile temeiuri pentru ce există și pentru
acțiune s-au format elite culturale, grupuri de oameni cu perspective globale
și puține competențe analitice. Rezolvarea problemelor simple cu pespective
date de elite culturale e o formă de primitivism cultural, la fel și rezolvarea
unor probleme care traversează toate domeniile existenței cu metode ștințifice
moderne. Problema sanitară e undeva între aceste extreme și are nevoie de toate
tipurile de cunoaștere.
Cu cât societatea e mai puțin evoluată, cu atât între
extreme nu sunt dezvoltate grupuri intermediare, elite culturale inițiate în
știința modernă, comunități științifice cu respirație culturală. Comunismul
real este un caz de involuție culturală în care zona de mijloc a fost lichidată
în mod programatic, pentru că este zona libertății de gândire, a melanjului
adesea veleitarist, dar tocmai prin asta potențial fertil, între abordări epistemic
diferite.
Din rațiuni de competiție față de atenția publicului și
resursele acestuia, directă sau prin intermediul statulului, cele două feluri de
grupuri extreme tind să nu poată coopera fără existența unui public larg instruit,
cu o cultură științifică și universală solidă, din care se poate face și o
eventuală recrutare într-o direcție sau alta, sau se poate progresa personal
către zona aleasă. Dacă publicul e mai amplu competiția scade și se nuanțează,
societatea devine mai diversă cultural și adaptată să rezolve mai bine probleme
neprevăzute. Reziliența sa crește în toate înțelesurile acestui termen:
elasticitate, deformare cu păstrarea funcțiilor, diversificare internă cu păstrarea
funcțiilor și dobândirea unor noi, transformare în altceva având același nume
ca țară cu adaptare la situații naturale și politic/cultural globale noi, cu
sau fără renunțarea la temeiurile, discursurile fondatoare originare.
Dacă aplicăm aceste lucruri reacțiilor sociale la pandemie
putem observa următoarele:
·
Reducționismul bio-medical
și, mai recent, psihologic, al soluțiilor la problema sanitară sunt forme de
primitivism cultural în raport cu caracterul complex al problemei.
·
Desconsiderarea pe
baze religioase a soluțiilor științifice la problema sanitară e o formă de primitivism
cultural, prin inadecvarea dintre argumentele general existențiale și situația
foarte concretă, relativ, a problemei.
·
Ineficiența elitelor
culturale filosofice, antropologice, teologice, scriitoricești de a interveni
în modificarea atitudinilor pentru gestionarea și depășirea situației sanitare
e un indicator al decuplării lor de mediul științific și al slabei relevanțe
sociale.
·
Elitele militarizate cu
rol în rezolvarea crizei sunt continuatoare ale celor recrutate din grupuri
muncitorești și țărănești în comunism și nu par să aibă acces la cunoașterea
științifică specializată și la conținuturi culturale de elită, iar dacă au nu
le pot folosi din considerente ce țin de regulamante și procese sociologice
interne.
Se poate observa că, deși toată lumea e bine intenționată,
rezultatul final este unul dezastruos din cauze necesare, ale situației
culturale a României. Cu excepții minore statistic, nimeni nu e dispus să înțeleagă
și să accepte genuri de competențe diferite de ale sale și complementaritatea
în rezolvarea problmelor complexe. Cu mici excepții nimeni nu crede că e de
dorit o distribuire a responsabilităților de acțiune către multiple grupuri, de
la private către instituții relativ autonome și către stat, tendința fiind fie de
dependență mentală față de stat, fie de izolare, atomizare individuală.
Situația poate fi tratată ca o oportunitate pentru
modificări strategice, structurale. În modificările strategice acțiunea parțial
descentralizată e decisivă, pentru că statul nu e decât o piesă mai puternică
în tot acest context. Dar nu suficient de puternică pentru a lua măsuri
adecvate pentru depășirea situației, după cum faptele au demonstrat. Nu poate exista
un stat democratic puternic fără o societate puternică, iar soluția
autoritaristă nu ne interesează.
La nivel de simplu cetățean primul pas poate fi
deschiderea către perspective diferite de cele ale nișei profesionale și
culturale fără renunțarea la propria identitate, prin consum al unor produse cu
alte etichete culturale și livrare de produse din zona proprie către alte
grupuri când apar oportunități. Îndrăgostiții de știință pot merge la
conferințe ale elitelor culturale, și invers. Mersul unilateral nu rezolvă
nimic, importantă e cultivarea reciprocă. La nivel instituțional, în principiu
un mediu pentru fertilizare între domenii ar trebui furnizat de universități,
în măsura în care ele însele nu sunt motoare ale primitivismului cultural, așa
cum au fost re-proiectate în comunism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu