Generația 2015

Puterea cuvântului şi a fi profesor

„Puterea cuvântului” este o expresie cu propria ei putere. Ca purtător de sens este o metaforă, un hibrid de prima generaţie din nişte soiuri de cuvinte importante, putere şi cuvânt. Referentul acestei metafore are în vedere capacitatea de a influenţa deciziile oamenilor utilizând cuvintele, dar nu la modul generic, ci printr-un mic text sau o cuvântare apelând la mijloacele persuasiunii cu toate dimensiunile ei raţionale şi emoţionale.

Sensul ei potenţial însă, adică ce ne poate reverbera maximal expresia în minte, poate fi mult mai larg, nu doar cel constrâns de exigenţele empirice ale referentului descris mai sus. A explora sensul potenţial este folositor pentru a vedea ce pierdem eventual dacă rămânem în capcana referentului de zi cu zi. Pe această bază vom şti unde sunt mutaţiile potenţiale pentru schimbarea practicii utilizării unei expresii. Prin aceste mutaţii se manifestă capacitatea noatră de a crea, de a contribui la mişcarea culturii şi prin ea la mişcarea lumii.

De obicei intrăm în astfel de explorări ale fundamentelor înţelesului prin intuiţii sau observaţii empirice rezultate dintr-un brainstorming. Apoi le sistematizăm şi le prezentăm raţional, nu în ordinea genezei, cum se spune, ci în ordinea întemeierii, adică a unei scheme de argumentare asezonată cu elemente de persuasiune apelând la emoţii elevate (elemente de stil) astfel încât să aibă o putere cât mai mare de influenţare a celorlalţi, aceştia să le accepte şi să ducă ceva din ce am scris sau spus mai departe prin ei înşişi.

Observaţie empirică: nimeni nu spune că puterea cuvântului se referă şi la utilizarea termenilor masă şi energie în discursurile ştiinţifice. Şi totuşi se construiesc bombe atomice şi centrale nucleare folosind aceste cuvinte.

Intuiţie: cuvintele şi ce se poate cosntrui cu ele sunt doar resurse pentru un om, părţi din proiecte ale acestuia.

S-ar părea că atunci când credem că o propoziţie se referă la o stare de fapt despre nişte obiecte ca într-o oglindă, adică folosim o teorie a adevărului prin corespondenţă (atomul e format din nucleu şi electroni , Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, etc ) nu ne mai apare în prim plan puterea cuvintelor, ci ne ducem direct la puterea care rezultă din utilizarea stării de fapte pe care o considerăm reală.

Cine nu acceptă realitatea acelor propoziţii nu le poate folosi în proiectele personale. Nu cred în propoziţiile mecanicii şi termodinamicii, nu o să fac automobile, o să merg pe jos sau cu calul. Nu cred în adevărul propoziţiilor din texte sacre, nu o să am o un mod de viaţă spirituală caracteristic comunităţilor respective.

Dar n-am nevoie de propoziţiile termodinamicii ca să am o viaţă spirituală într-o comunitate religioasă. Şi n-am nevoie de propoziţiile din textele sacre ca să îmi repar maşina de spălat când se strică.

Tratăm cuvintele ca pe un geam transparent prin care vedem realitatea. Dar cuvintele nu sunt un unic geam transparent ca o sferă a lumii personale sau grupale. Ele alcătuiesc ferestre, ca într-o casă. Ferestrele sunt într-o anumită ordine în casă, nu le pun pe podea decât la o instalaţie de artă contemporană. Nu le pun pe toţi pereţii camerei. Sunt mai mici la mansardă şi mai mare la living. Între ele se află pereţi. Ş.a.m.d

Fără geamuri n-am vedea realitatea. Puterea aceasta invizibilă a cuvântului, geam cu geam, pare a fi puterea gândirii raţionale locale, regionale, pe domenii de preocupări ale existenţei noastre (domenii ştiinţifice, religii). Aici adevărurile prin corespondenţă sunt indiscutabile. Când te uiţi pe geam afară nu te gândeşti la geam.

Puterea cuvântului obţinută printr-un efort de reflexie se bazează pe relaţii între ferestre şi camere, pe arhitectura gândirii, pe structuri observate. Este o putere rezultată din evidenţierea coerenţei între domeniile realităţii observate prin ferestre, o coerenţă între diversele relaţii de corespondenţă observate.

Filosofia se ocupă în bună parte cu situaţia acestor geamuri, unul câte unul, dar şi cu situaţia ferestrelor ca părţi din casa gândirii. Sunt atât de transparente cum credem la prima impresie ? Ce se întâmplă când se sparg ? Cine construieşte geamuri şi prin ce metodă ? Cine plăteşte spălatul şi schimbatul ? Se pot spăla şi pe dinafară, pe partea cu realitatea, sau numai pe dinăuntru ? Unde sunt aşezate ? Unde e mai bine să fie aşezate ? Ş.a.m.d

Puterea cuvântului rezultă aşadar explicit, conform sensului de dicţionar, din puterea artei scrisului şi vorbitului, iar implicit, conform sistematizării unor observaţii empirice şi intuiţii, din puterea gândirii raţionale. Mai rămâne ceva pe lângă acestea care dau forţa omului ?

Puterea cuvântului este atât de mare că te şi sperii. Nu mai miră pe nimeni că unii spun într-un anumit context şi cu un anumit folos că la început a fost cuvântul cu majusculă.

În măsura în care puterea cuvântului unui om este limpede corelată cu faptele acelui om atunci el poate fi profesor.

____

Când am scris acest text mi-am adus aminte de profesorul Mihail-Radu Solcan. Îl dedic memoriei dânsului.

Despre slăbiciune, modestie şi falsă modestie

Modestia se confundă cu slăbiciunea. Slăbiciunea duce la neîncredere deplină în forţele tale şi atunci alegi un comportament retractil pur şi simplu din teamă, din inferioritate. Modestia însă nu reflectă inferioritate, ci putere. Ea se bazează pe încredere şi dragoste.

Încrederea este în ceea ce poţi face tu singur şi în faptul că nu eşti singur când faci ceea ce faci. Ceva, cineva te susţine, în măsura în care pui umărul şi tu. Încrederea îţi permite să nu declami prin vorbe ori locul de aşezare între semeni ceea ce poţi face, să nu ceri (chiar fără să îţi dai seama) nici un fel de recunoaştere anticipată cu rostul de a te încuraja în ceea ce urmează să faci. Şti ce poţi face şi nu ai nevoie de confirmări, de (auto)încurajări.

Dragostea controlează modul de manifestare a încrederii. Ai putea, încrezător fiind, să foloseşti capacităţile pe care le ai pentru a-i domina pe ceilalţi, fie şi pentru un timp (pentru că orice naş îşi are naşul). Dar alegi varianta care să menajeze sensibilităţile celorlalţi.

Modestia este o superioritate naturală, pe care ceilalţi simt că o pot lua ca model fără să fie lezat amorul lor de sine. Modestul nu se simte superior, dar ceilalţi simt că le este.

Între slăbiciune şi modestie diferenţa este una de stare naturală, nu o poţi influenţa printr-o alegere. Doar oamenii suficient de puternici pot fi modeşti.

Omul inteligent care se simte superior poate acţiona ca şi cum ar fi modest. Dar disponibilitatea lui de a fi modest se va epuiza repede, pentru că va aştepta un rezultat  rapid din partea celoralţi, o schimbare în atitudinea faţă de el, să îi propună să fie cel dintâi deşi el alege să fie cel din urmă. Oamenii însă încearcă vreme lungă pe cei cu aparenţa modestiei, fie considerându-i slabi şi încercând să-i domine, fie considerându-i prefăcuţi şi provocându-i pentru a ieşi din starea falsă afişată. Jucând, nefiind natural, aparent modestul iroseşte o parte din energia sa cu asta, ceea ce îi conferă o anumită slăbiciune în acţiunile care îi rămân sincere. Falsul modest va sfârşi prin a exploda în urma frustrărilor acumulate dintr-o recunoaştere pe care o aşteaptă permanent, şi de care modestul autentic nu are nevoie. Modestul autentic va deveni tot mai puternic din încercările la care este supus, câştigând fără să vrea aprecierea oamenilor, de care altminteri el fuge mereu.

Între falsa modestie şi modestie diferenţa este una de alegere morală. Doar cei puternici care au ales binele pot fi modeşti.

Putere, lideri şi "dezvoltare durabilă"

Situaţiile de criză, când deciziile trebuie luate în timp aproape real, arată limpede că organizaţiile statale, ca o orice organizaţii, sunt proiecte de acţiune ale liderilor lor în care toţi ceilalţi membri ai organizaţiei sunt resurse umane pentru lideri.

Că liderii îşi asumă sau nu ori în ce măsură îşi asumă scopuri preexistente stipulate în sisteme de reguli constituţionale, că aceste scopuri reflectă agenda tuturor cetăţenilor sau mai degrabă interese personale şi grupale ale celor din elită, că şeful statului are mai multă sau mai puţină putere efectivă în mâinile lor, o parte rămânând altor oameni din organizaţie (altor puteri), că se dezvoltă sau nu un sistem de proceduri prin care la o anumită scară de timp influenţează formulare scopurilor asumate de lideri şi cine sunt liderii ca atare sunt doar detalii. Niciodată liderii nu vor fi cetăţenii, iar afirmaţia că puterea aparţine poporului este un instrument normativ retoric de maximizare a producţiei organizaţiei statale prin motivarea cetăţenilor cu un anumit nivel cultural să dezvolte şi să producă ceva care să fie preluat parţial de către stat prin sisteme de taxare.

E clar că unităţile selecţiei la nivel global sunt sisteme formate din lideri de stat cu resursele lor umane şi neumane. Esenţial este conceptul holist de stat, nu statul ca sistem de instituţii publice. Acest concept holist asigură coeziunea unităţii selecţiei şi graniţele ei bine delimitate faţă de alte state, în absenţa căreia competiţia şi selecţia n-ar exista.

În aceste condiţii conceptul de "dezvoltare durabilă" ca ideologie globală nu este decât una dintre ideologiile păcii, un program cu efecte de permeabilizare a graniţelor şi anulare a posibilităţii selecţiei între state, o ideologie a cărei precaritate ştiinţifică în calitate de teorie globală de dezvoltare cu sursa culturală în anumite state este pusă în lumină de problemele de securitate, de pregătirile evidente pentru un eventual război. Nu e nimic ştiinţific într-o astfel de pseudoteorie cu accente ecocentrice şi radicalisme verzi şi egalitariste asociate ei. Este o ideologie politică originând într-o anumite zonă a planetei, la fel ca altele, cu adepţii ei şi o anumită legitimitate globală prin deciziile organismelor ONU. Odată cu dispariţia ONU ar dispărea şi ea.

Din câte pot să îmi dau seama conţinutul ştiinţific al chestiunii dezvoltării durabile, perenitatea problematicii, se poate recupera în termenii sistematizării cercetării relaţiilor dintre sistemele naturale şi cele socio-economice ca activitate descriptivă, decuplată de scopuri politici exprimate normativ, dar care să dea seama de modul de atingere a scopurilor aşa cum sunt ele în funcţie de resursele şi serviciile naturale produse la diferite scări spaţio-temporale. Aici locul ecologilor este clar, doar ei pot oferi o perspectivă relevantă asupra proceselor cuplate abiotic biologice care susţin producţia de servicii naturale.

Conţinutul instituţional va rămâne cel reflectat în reglementările existente de nivel operaţional (arii protejate, etc), dar fără o legătură puternică cu dezvoltarea statului ca atare. Rămâne o componentă a securităţii statului, statul pur şi simplu depinde de funcţionarea sistemelor naturale într-un mod pentru înţelegerea căruia ecologia este extrem de relevantă. Se poate face un business serios în această zonă. Ce nu se susţine este doar relevanţa politică holistă generală, în orice vremuri, a acestor demersuri. “Sustainability science” rămâne utilă de cunoscut ca abordare contingentă, episodică istoric, cu relevanţă actuală pentru managementul strategic al capitalului natural în contextul instituţional actual global şi mai ales european, dar nu ca direcţie strategică de dezvoltare a unei discipline ştiinţifice.

Cât despre caracterizare ştiinţifică a evoluţie a sistemelor socio-naturale de state asta mi se pare mai degrabă o chestiune inteligibilă prin prisma teoriilor evoluţiei culturale, a evoluţiei instituţiilor, aflate acum abia în fază incipientă de integrare a puzderiei de abordări economice, sociologice, din teoriile politice şi din filosofia politică. Dar direcţia fertilă din punct de vedere ştiinţiic aceasta cred că este, nu cea a “sustainability science”, o un demers cu miză politică pozitivă din punct de vedere al păcii globale, dar fără consistenţă ştiinţifică după cum arată realitatea permanentă a tentaţiilor beligerante.

Dacă omenirea va ajunge să nu mai practice războiul va fi din alte cauze, nu ca rezultat al aplicării ştiinţei durabilităţii.