Plagiatul de idei în textele academice românești

 

În acest text mi-am propus să explic pe înțelesul publicului larg ce este plagiatul de idei și de ce este un fenomen binevenit în spațiul academic românesc.

 

Situația cea mai clară când întâlnim plagiatul de idei este atunci când analizăm traducerea unui text dintr-o limbă străină și lucrarea din care s-a tradus nu este citată în locul unde este inserată traducerea. Pentru a înțelege natura fenomenului putem porni de la observația că un text scris are valoare de purtător de înțeles și când este înțeles ne trimite la o realitate independentă de textul scris. Înțelesul se află în mintea persoanei care citește sub forma unor idei. Nu are importanță pentru problema noastră ce înțelegem prin noțiunea de idee, dacă ideile sunt procese în creier sau altceva. E un loc comun acceptat de toți oamenii că avem idei și le putem scrie pe hârtie sau putem să le aplicăm. Atunci când traducem ceva dintr-o limbă străină ideea când citesc textul este aceeași în mintea oamenilor, dar felul cum este exprimată în scris este diferit. Mai mult, datorită faptului că limbile nu au vocabulare și gramatici identice, traducerea nu poate fi o simplă reproducere cuvânt cu cuvânt, ci presupune o anumită reformulare. De exemplu, când traduc “I have a walk” o să spun „mă plimb”, nu am o plimbare, sau când traduc “I’m walking” o să spun tot „mă plimb”, nu „sunt plimbând”, dar ideea din capul cititorilor va aceeași. Dovada că ideea este aceeași în minte este faptul că pot recunoaște faptul obiectiv în realitate indiferent în ce limbă l-am exprimat.

 

Acest fapt obiectiv recunoscut ține de ceea ce se numește denotație, adică înțelesul direct, independent de aura mai largă a înțelesului, care depinde de contextul în care se folosește expresia purtătoare de înțeles, și care se numește conotație. În timp ce ideea corespunzătoare denotației se poate plagia cu ușurință, spectrul mai larg de idei reverberate în minte de expresie, conotația nu se poate plagia ușor. Atunci când traduc un text dintr-o limbă străină dacă nu sunt un bun traducător pierd mult din conotație, din aluzii, din înțelesuri secundare, și poate că arta traducerii unui text literar este tocmai să transpun și conotațiiile din opera originală în altă limbă. Dar această transpunere nu este necesară în spațiul academic în alte științe decât cele filologice. Acolo unde sunt științe moderne obișnuite miza e numai denotația, iar conotația e ceva secundar. De altfel și cărțile și articolele științifice sunt făcute tocmai ca să conoteze cât mai puțin, să fie cât mai seci, astfel încât oamenii de ștință să se concentreze pe ideea denotată.

 

Ca să rezum, atunci când traduc dintr-un text științific textul formulat în română va fi diferit și cu conotații diferite, dar denotația, ideea de bază a înțelesului, va fi la fel. Dacă nu citez autorul textului original în locul unde am inserat o traducere, nu înseamnă că am plagiat textul, dar am plagiat ideea denotată.

 

Putem acum să analizăm dacă faptul de a plagia idei este acceptabil sau nu. Depinde de contextul instituțional. A formula idei proprii și a le exprima presupune un înalt nivel de competență profesională și lingvistică. Fenomenul cultural firesc, organic, este ca mai întâi oamenii să ajungă la acest nivel de competență într-o societate, și abia apoi să creeze o instituție pentru formarea altora în acest sens. Mai întâi avem dialoguri ale lui Socrate cu oamenii, abia apoi apare o Academie. Mai întâi se experimentează și se face știință, abia apoi apare un institut care organizează aceste activități. Atunci când dezvoltarea este organică, firească, este cu totul condamnabil să plagiezi idei, pentru că perturbi procesul de dezvoltare, bazat pe creativitate și recunoașterea valorii ei. Dar cu totul alta e situația în care mai întâi ai forme instituționale, abia apoi dezvolți fondul (problema formelor fără fond). Este situația tipică a țărilor cu modernizare forțată, accelerată,  între care se află și România. Mai întâi definim misiuni și facem carte universitare, abia apoi formăm oameni în străinătate care să vină și să lucreze în instituții (secolul XIX). Dacă mai și apar fenomene cum au fost lichidarea fizică a elitelor în comunism, sau emigrarea masivă a elitelor în postcomunism devine inevitabilă situația în care instituțiile academice de fapt se află într-un proces de umplere cu fond, nu în unul de creativitate. Umplerea cu fond nu înseamnă decât că învățăm, nu numai studentele și studenții, ci și profesorii, coordonatorii de doctorate și persoanele care urmează un program doctoral. A plagia idei nu înseamnă decât să recunoști că ești într-un proces de învățare, nicidecum de creație intelectuală. În contextul românesc plagierea pe scară largă a ideilor ascunde criza resursei umane calificate, competențele joase în raport cu standardele academice din lumea unde universitățile s-au dezvoltat organic. A plagia idei este ceva folositor, ne dezvoltăm, măcar încercăm să învățăm ceva, niște idei.

 

În încheiere putem să analizăm dacă este oportun să sancționăm plagiatul de idei sau nu. E limpede că nu putem recunoaște la scară națională că noi avem niște universități în mare fără fond, cu insule de creativitate ici colo. Formal plagiatul de idei trebuie condamnat, ca să ne aducă aminte care sunt procesele importante, undeva în vreun regulament trebuie spus că nu e ceva bun. Dar în fapt trebuie să-l acceptăm și să ne bucurăm că există, înseamnă că profesorii și studenții învață și cândva vor putea deveni creativi, vor putea să își manifeste potențialul genetic. Prin plagiere de idei spațiul cultural românesc se îmbogățește cu noi idei, devine mai complex, iar viitoare generații se vor putea bucura de asta. Este ceva similar proceselor de preluare fără citare din vechime, când nu conta cine este autor, ci transmiterea transgenerațională a cunoașterii, a ideilor. Nu are nici un rost să ne condamnăm pentru ce nu putem face din rațiuni culturale și istorice naționale. N-are nici rost să nu-i lăsăm pentru cei care deja sunt creativi să nu se manifeste, pentru că profităm cu toții de asta, dar nici ei n-are nici un rost să condamne plagiatul de idei, e ca și cum ai vrea să muți munții din loc cu mâna.

 

Munții inculturii și incompetenței academice se vor eroda și modela treptat sub ploile, zăpezile, diferențele de temperaturi iarnă-vară, sub gândirea diversă a noilor generații care va duce la acoperirea versanților stâncoși cu pajiști și păduri culturale naturale, într-un proces firesc a cărui înlocuire cu o plantare artificială nu ajută, ci mai rău face. Pentru că ne dă impresia că un parc sau un stadion cu gazon e tot una cu o cultură vie, creativă, formatoare de civilizație. Nu este.

Procesul civilizării academice în Plagiastan

 

Într-o lucrare clasică Norbert Elias descrie procesul lung și dificil prin care au evoluat bunele maniere, a apărut ceea ce azi numim comportament civilizat. El a avut loc odată cu centralizarea puterii în stat și adoptarea unei etichete la curțile cele mai înalte, care ulterior au trebuit emulate de supușii care aveau obiceiuri diferite. Treptat toată lumea a învățat să folosească furculița, batista, să se abțină să râgâie la masa, etc.

 

În țara Plagiastan puterea nu era încă centralizată, statul exista, dar era foarte slab, iar marchizii, conții, ducii făceau fiecare ce voiau în departamentele, facultățile, institutele și universitățile lor. Când se adunau pentru vreo treabă comună abordarea era colegială, fiecare tolera obiceiurile celuilalt. În pofida ineficienței vădite făcuseră din asta o virtute, pentru că oricum nimeni nu avea puterea să schimbe nimic și toți aveau nevoie de aliați pentru problemele curente.

 

Ar fi incorect să nu menționăm că la unele curți disciplinare din cauze contingente oamenii făceau figură separată prin comportamente academice decente, privite de restul comunității ca naive, căutătoare de înțelepciune. Sau că ici, colo printre barbari persoane mai ciudate, probabil cu înclinații anti-sociale, insistaseră aproape o viață să-și șteargă nasul în batistă, să nu scuipe semințe pe jos, deși pe toate podelele era o mizerie cruntă. Aceste fenomene izolate nu schimbau cu nimic situația de ansamblu, dar unui istoric îi puteau sugera nucleele unei viitoare evoluții.

 

O primă încercare de unificare a fost făcută de un rege, cum altfel, cam prost crescut. Problemele educației erau pentru el inexistente, dar un duce al său a încercat să impună supușilor să nu mai plagieze, să nu mai fure, să facă ceva serios pentru banii luați. Venise din alte țări care disprețuiau ce se întâmplase în Plagiastanul natal și avea orgoliul să schimbe situația. După un cvasi-război civil care a durat câțiva ani buni crearea unui stat puternic a eșuat. Educația fiind o problemă neprioritară n-au fost trimise avioane să evacueze colaboratorii din spatele liniilor și fiecare s-a descucat cum a putut. Unii au trădat cauza civilizării, alții au scris și vorbit în deșert trăind din greu sub tirul agresorilor, alții au dus lupte de gherilă, după  caracter și posibilități. Eșecul părea defnitiv.

 

S-a accentuat însă un fenomen neliniștitor. Cu vremea talibanii mitocăniei și țopârlăniei academice au început să constate că țara se depopula tot mai mult și nu mai avea cine să muncească pentru ei. Criza era iminentă pe termen mediu și lung, ceea ce a creat condiții insurgenților reformiști. Au devenit frecvente șarjele mediatice din care cavalerii antiplagiat se întorceau cu capetele celor vizați. Se purtau chiar mici scalpuri atârnate de șa, ca semn de potență academică și respectabilitate. Erau zorii unei lumi noi, deși cu toții știau că acest stil de abordare nu poate fi durabil. Cum însă prinseseră gustul pentru adrenalină și glorie au  continuat neabătuți, conturând profilele romanești al unor Don Quijote locali. Alții, mai practici, sesizaseră chiar o oportunitate de afaceri în cultivarea principiilor etice viitoare, pe principiul fabulei albinelor: moralitatea nu vine de la bunăvoința celor care o livrează, ci de la interesele lor. La scară socială situația devenise bipolară, chiar schizofrenică: ambele culturi începuseră să fie legitime și general acceptate. Din punctul de vedere al statului și al partenerilor săi strategici aceste clivaje nu erau folositoare. Trebuia făcut ceva.

 

Și astfel a avut loc marele pas înainte.  Din interes pur și fără nicio convingere personală un rege mai bine crescut, o alianță de duci și conți și câțiva luptători de gherilă canalizați pentru a putea fi controlați, necesari pentru credibilitate și imagine, au decis să se mânânce cu cuțitul și furculița, să purtăm papion și lavalieră, tot ce trebuie în funcție de împrejurare. E drept că foarte mulți dintre ei nu apucaseră încă să se spele pe mâini de grăsimea hălcilor rupte cu mâna nu demult, sau să scoată petele care indicau meniurile consumate pe haine, dar aceste lucruri erau mai puțin importante.  Importantă era păstrarea puterii, rezolvarea problemelor economice, securitare și, mai ales, acceptarea la curțile regilor popoarelor deja civilizate, de care erau legate visele de mărire.

 

Situația nu avea cum să convină celor care avuseră prima încercare ratată de întărire a statului. Unii au califcat inițiativa ca imorală, oportunistă, alții chiar au criticat-o vehement. Criticile nu au făcut decât să accentueze demonstrațiile ostentative de măsuri reformiste, mergând până la finanțarea masivă a lor. Astfel, din jocul intereselor pentru putere și prestigiu social Plagiastan urma să devină o țară civilizată. Cândva. Din cartea lui Norber Elias rezultă că scara de timp a procesului e seculară. Pentru civilizarea academică ar putea fi de ordinul câtorva decenii. Important e că am trecut de un punct de unde nu se mai poate reveni înapoi.