Procesul civilizării academice în Plagiastan

 

Într-o lucrare clasică Norbert Elias descrie procesul lung și dificil prin care au evoluat bunele maniere, a apărut ceea ce azi numim comportament civilizat. El a avut loc odată cu centralizarea puterii în stat și adoptarea unei etichete la curțile cele mai înalte, care ulterior au trebuit emulate de supușii care aveau obiceiuri diferite. Treptat toată lumea a învățat să folosească furculița, batista, să se abțină să râgâie la masa, etc.

 

În țara Plagiastan puterea nu era încă centralizată, statul exista, dar era foarte slab, iar marchizii, conții, ducii făceau fiecare ce voiau în departamentele, facultățile, institutele și universitățile lor. Când se adunau pentru vreo treabă comună abordarea era colegială, fiecare tolera obiceiurile celuilalt. În pofida ineficienței vădite făcuseră din asta o virtute, pentru că oricum nimeni nu avea puterea să schimbe nimic și toți aveau nevoie de aliați pentru problemele curente.

 

Ar fi incorect să nu menționăm că la unele curți disciplinare din cauze contingente oamenii făceau figură separată prin comportamente academice decente, privite de restul comunității ca naive, căutătoare de înțelepciune. Sau că ici, colo printre barbari persoane mai ciudate, probabil cu înclinații anti-sociale, insistaseră aproape o viață să-și șteargă nasul în batistă, să nu scuipe semințe pe jos, deși pe toate podelele era o mizerie cruntă. Aceste fenomene izolate nu schimbau cu nimic situația de ansamblu, dar unui istoric îi puteau sugera nucleele unei viitoare evoluții.

 

O primă încercare de unificare a fost făcută de un rege, cum altfel, cam prost crescut. Problemele educației erau pentru el inexistente, dar un duce al său a încercat să impună supușilor să nu mai plagieze, să nu mai fure, să facă ceva serios pentru banii luați. Venise din alte țări care disprețuiau ce se întâmplase în Plagiastanul natal și avea orgoliul să schimbe situația. După un cvasi-război civil care a durat câțiva ani buni crearea unui stat puternic a eșuat. Educația fiind o problemă neprioritară n-au fost trimise avioane să evacueze colaboratorii din spatele liniilor și fiecare s-a descucat cum a putut. Unii au trădat cauza civilizării, alții au scris și vorbit în deșert trăind din greu sub tirul agresorilor, alții au dus lupte de gherilă, după  caracter și posibilități. Eșecul părea defnitiv.

 

S-a accentuat însă un fenomen neliniștitor. Cu vremea talibanii mitocăniei și țopârlăniei academice au început să constate că țara se depopula tot mai mult și nu mai avea cine să muncească pentru ei. Criza era iminentă pe termen mediu și lung, ceea ce a creat condiții insurgenților reformiști. Au devenit frecvente șarjele mediatice din care cavalerii antiplagiat se întorceau cu capetele celor vizați. Se purtau chiar mici scalpuri atârnate de șa, ca semn de potență academică și respectabilitate. Erau zorii unei lumi noi, deși cu toții știau că acest stil de abordare nu poate fi durabil. Cum însă prinseseră gustul pentru adrenalină și glorie au  continuat neabătuți, conturând profilele romanești al unor Don Quijote locali. Alții, mai practici, sesizaseră chiar o oportunitate de afaceri în cultivarea principiilor etice viitoare, pe principiul fabulei albinelor: moralitatea nu vine de la bunăvoința celor care o livrează, ci de la interesele lor. La scară socială situația devenise bipolară, chiar schizofrenică: ambele culturi începuseră să fie legitime și general acceptate. Din punctul de vedere al statului și al partenerilor săi strategici aceste clivaje nu erau folositoare. Trebuia făcut ceva.

 

Și astfel a avut loc marele pas înainte.  Din interes pur și fără nicio convingere personală un rege mai bine crescut, o alianță de duci și conți și câțiva luptători de gherilă canalizați pentru a putea fi controlați, necesari pentru credibilitate și imagine, au decis să se mânânce cu cuțitul și furculița, să purtăm papion și lavalieră, tot ce trebuie în funcție de împrejurare. E drept că foarte mulți dintre ei nu apucaseră încă să se spele pe mâini de grăsimea hălcilor rupte cu mâna nu demult, sau să scoată petele care indicau meniurile consumate pe haine, dar aceste lucruri erau mai puțin importante.  Importantă era păstrarea puterii, rezolvarea problemelor economice, securitare și, mai ales, acceptarea la curțile regilor popoarelor deja civilizate, de care erau legate visele de mărire.

 

Situația nu avea cum să convină celor care avuseră prima încercare ratată de întărire a statului. Unii au califcat inițiativa ca imorală, oportunistă, alții chiar au criticat-o vehement. Criticile nu au făcut decât să accentueze demonstrațiile ostentative de măsuri reformiste, mergând până la finanțarea masivă a lor. Astfel, din jocul intereselor pentru putere și prestigiu social Plagiastan urma să devină o țară civilizată. Cândva. Din cartea lui Norber Elias rezultă că scara de timp a procesului e seculară. Pentru civilizarea academică ar putea fi de ordinul câtorva decenii. Important e că am trecut de un punct de unde nu se mai poate reveni înapoi.

Situația obiectivă în cazul Nicolae Paulescu

 

Avem, pe de o parte, situația faptelor lui Nicolae Paulescu și, pe de altă parte, situația faptelor de instrumentalizare a imaginii lui Nicolae Paulescu. Pentru obiectivitatea cunoașterii faptelor sale putem apela la literature științifică din domeniul istoriei medicinii, disponibilă oricui o caută pe un motor academic. Literatura științifică e verificată colegial printr-un process editorial aparte și nu reprezintă opinii, ci fapte despre care e rezonabil să credem că sunt adevărate.

 

În cazul faptelor Nicolae Paulescu aflăm în câteva minute următoarele:

·       “Nicolae Paulescu who was professor of Physiology in Bucharest, was also quite close to the discovery of insulin but the researchers in Toronto were faster and more efficient. Banting and Macleod won the Nobel price, which Banting shared with Best and Macleod with J. Collip. The contribution of Paulescu in insulin discovery was recognized after his death.” (Karamitsos 2011).

·       “He may be acknowledged for his scientific work, but unquestionably should not be feted and honored. Quite the contrary – he should be unequivocally censured for his contribution to the dark pages of Romanian history.” (Zvi Laron 2008).

 

Prima sursă e accesibilă gratuit numai ca rezumat, pasajul citat e din rezumat. Oricine lucrează într-o universitate sau un institut de cercetare are acces și la sursa pe larg, fiind cumpărată de statul român.

 

Faptele de instrumentalizare a imaginii lui Nicolae Paulescu țin de un proces general în acțiunea politică și religioasă explicabil prin constrângerile de comunicare publică de mase. Oricine dorește poate, cu o minimă în investiție în cărți de științe ale comunicării, să înțeleagă că în comunicarea publică eficientă nu pot exista nuanțe, că mesajul unitar și clar e esențial pentru a induce un anumit comportament. Apar inevitabil narațiuni opuse, un meci, ceva care să genereze emoții, rating, comportamentul dorit al cititorului. Procesele de comunicare publică de acest fel funcționează pentru că publicul nu are instrumentele pentru acces la cunoaștere obiectivă, sau ele sunt prea scumpe ca să le pună în practică și se orientează pe termen scurt pentru decizii după mesajele intens mediatizate.

 

Comentarii

 

·       Orice om de știință face și lucruri bune, și prostii. Darwin a scos Orginea speciilor, dar a greșit cu reducerea culturii la biologie. Einstein a refuzat concluzia peer-review și a trimis articolul la o revistă care l-a publicat direct și s-a dovedit a fi greșit ce spunea. Haeckel a făcut o treabă excelentă cu ecologia și și-a fraudat desenele ca să-i iasă o teorie falsă în embriologie. Concluzia e simplă: se judecă faptele, nu persoanele, unele sunt bune, altele sunt proaste, sau chiar rele. Instrumentalizarea imaginii persoanelor în religie și politică e calea sigură spre fals istoric și non-știință.

·       Faptul că Nicolae Paulescu apare azi public ca non-valoare științifică e rezultatul incapacității instituționale a Bisericii de a separa șțiința de falsă știință, coroborat cu nevoile de instrumentalizare a persoanele în comunicarea publică și de către alte instituții, cum este Academia Română. Meciurile geopolitice nu iartă și vom rămâne în imaginarul public și fără puținul pe care  îl avem. E ca la carte: cui are i se va mai da, iar cui nu are i se va lua și puținul pe care îl are. Nu există nici o cale de a opri aceste lucruri, articole de felul celui de aici permit numai o înțelegere a ce se întâmplă, dar nu modifică rezultatul final. Odată ce ai luat decizii greșite personale și instituționale în trecut ele au consecințe.

·       Acțiunile de reformă a statului ar trebui să țintească numai o restructurare a Academiei Române și a institutellor sale trebuie, nu o lichidare, în pofida faptului că narațiunile emise de această organizație uneori vin în contradicție cu interesele atltantice și de modernizare a României. Argumentul este că nu există nici o altă organizație care să reprezinte capital simbolic științific, secular în România, vor mai trece vreo 50 de ani până se vor pune pe picioare universitățile, și orice țară are nevoie și de capital simbolic secular pentru a păstra ordinea socială, pentru funcționarea culturii și indirect a economiei. Academia Română beneficiază în imaginarul nostru de prestigiul modelului francez, la care se adaugă și eforturile unora dintre personalitățile din structura ei.

 

Pe măsură ce instrumentele pentru acces la cunoaștere obiectivă sunt mai ieftine e de presupus că narațiunile polarizante bazate pe cunoaștere falsă vor fi mai puțin eficiente. Acest text poate fi privit ca un catalizator civic în acest sens. Viabilitatea unei democrații depinde și de efortul de a aduce adevăr obiectiv în discursurile publice. Utilitatea adevărului obiectiv este la o scară de timp intermediară între cea a cea a vieții politice electorale și cea a vieții instituției Bisericii.

 

 

Bibliografie

 

·       Karamitsos D. T., 2011, The story of insulin discovery, Diabetes Research and Clinical Practice, 93 S1, S2-S8, disponibil on-line aici: https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/21864746/

·       Zvi Laron M. D., 2008., Nicolae C. Paulescu – Scientist and Politician, The Israel Medical Association Journal: IMAJ, 10, 491-493, disponibil on-line aici: https://www.researchgate.net/publication/23218270_Nicolae_C_Paulescu_-_Scientist_and_politician

 

Notă:

·       Am prezentat un concept de știință falsă și criterii de identificare a ei aici, cu referire explicită  la Nicolae Paulescu. Fapte de știința falsă sunt prezente și în alte domenii, cum ar fi studiile de gen, am discutat despre aceasta în dialogul de aici.

Realizări științifice Virgil Alexandru Iordache 7 iulie 2021

 Partea B a proiectului de cercetarea exploratorie aplicat la competiția 2021 se poate descărcat apăsând pe imaginea de mai jos (B1 realizări științifice importante, B2 vizibilitate și impact al contribuțiilor științifice, B3 corespondența dintre experiență și tema propusă, B4 CV

Tradiție, progres, performanță și ratare

 

Orice disciplină la orice nivel de predare trebuie așezată între reperele consacrate și deschiderea către cunoașterea și persoanele prezente. Nici tradiția nu are o valoare în sine, nu se conservă pe sine, nici deschiderea spre schimbare nu se schimbă pe sine, ci schimbă ceva care are dreptul să existe și e de folos ca treaptă.

 

Ține de realitate și gândirea umană ca ele să funcționeze atât prin obiecte, cât și prin procese. Nu se poate face management fără obiecte (avem nevoie de limite în spațiul și timp ca să zonăm și distribuim acțiuni), dar nici fără procese (avem nevoie să schimbăm limitele în spațiu și timp ca să ne adaptăm unei lumi care nu stă pe loc). Gândirea sistemică despre educați și cercetare e simplistă ontologic, presupune că procesele au loc numai  în interiorul și prin interacțiunea obiectelor de diferită mărimi (școli, institute, universități). Performanța managerială se obține înțelegând că există o dinamică socială și culturală a granițelor obiectelor complexe și o independență a proceselor față de aceste granițe. Atunci poți să restructurezi cu noimă influențând procesele care oricum au loc independent de decizii, tai cu ușurință pe falii existente, dar neinstituționalizate. Iar unde nu poți restructura (țări) acționezi asupra proceselor (naturale, sociale, culturale) transfrontaliere.

 

Păstrarea a ceva valoros (știința adevărată, valorile familiei) se poate face numai folosindu-l în funcția sa originară acum, în prezent. Dacă vrem să existe opera lui Newton trebuie să facem fizică la același nivel de performanță. Dacă vrem să existe poezia lui Eminescu să scriem poezie la același nivel de valoare. Dacă vrem să existe tezaurul patristic trebuie să ne sfințim efectiv. Nu opera lor, ci a noastră, nu epigonic, ci trăit prin noi și prin lumea de acum urmând modele exemplare.

 

Ca să atingi performanță trebuie să ai o focalizare a resurselor. Ditribuția egalitară a resurselor distruge atât tradiția, cât și progresul. Progresul are un vârf de lance unde se concentrează energia unei societăți în fiecare din domeniile vieții. Unde vârful e bont nu mai există progres, îl fac alții și noi doar copiem. Unde vârful e bont la modelele exemplare ne vor interesa aspectele contingente, propriile lor erori, nu ce au creat valors. Orice țară care vrea să aibă istorie și viitor trebuie să își creeze privat și/sau public școli și domenii de performanță în care să atragă pe cei cu cel mai mare potențial pe acea direcție. Orice țară care vrea să aibă istorie și viitor trebuie să creeze în școlile publice și private o mentalitate în care se respectă performanța din orice vremuri și se învață cum să o faci.

 

Ratarea și mediocritatea nu sunt în primul rând ceva personal și nu au legătură primordial cu performanța ta, ci cu felul cum e tratată performanța în societate. Dacă există și e încurajată, faptul că nu ești în elită nu înseamnă ratare și mediocritate, ci că ai susținut pe alții să fie acolo prin acceptarea modelului social și participare la competiția constructivă. Ești într-un loc respectabil pentru ce poți să faci. Numai dacă ai fi putut mai mult îți poți face un reproș.

 

Cu toții devenim ratați într-o societate în care distrugem modelul vârfului de lance al domeniilor și îl înlocuim cu impostura. Perfomanța personală și grupală izolată e ca mângâirea celor care mai au o vreme aer condiționat la etaj într-o casă arzând.

Practica de ecologie 2021 Lecțiile 1, 2 și 3

 Materialul suport pentru prima săptămână de practică poate fi descărcat apăsând pe imaginea de mai jos. Mulțumim JYSK România pentru sponsorizarea prin WWF România.

Perfecționism și iacobinism etic

 

Absența a ceea ce Pascal numea spirit de finețe duce la producerea de suferință semenilor în numele intențiilor bune. Ce înseamnă spirit de finețe ? Când ai o pâine și vrei să o împarți în două ca să dai unor oameni aflați alături de tine nu așezi bucățile pe o balanță analitică pentru a mai muta niște firimituri dintr-o parte în alta. O rupi fără a investi 4000 de euro într-o balanță de acest fel, înțelegând că banii respectivi ar putea hrăni multe alte guri. Înțelegi că mîna întinsă în fața ta nu poate aștepta îndelung fără a fi umilită. Pricepi că totul se poate transforma din ajutor într-o mascaradă egocentrică, în spectacol al dreptății, la limită în crimă.

 

Ar putea să pară ceva de bun simț, dar nu este. Ochii oamenilor care au o formație preponderent exactă și sunt antagonizați de idolatrii discernământului, incapabili la rândul lor de gândire structurată, de spirit geometric, se acoperă cu un văl care nu mai permite spiritul de finețe. Exactitatea ar putea fi în acest sens antonimul fineții. Universul întreg trebuie, în sens moral, să se supună unor principii, driblingurile analitice se prelungesc la infinit fără să mai există nici un șut pe poartă, problema nu se mai rezolvă. Compensatoriu discuțiile principiale, abstracte, capătă valori cosmice, ca să acopere micimea reală a mizei, indiferența față de oameni.

 

Dacă în alte vremuri ar fi meritat subliniate excesele spiritului de finețe, arbitrariul și relativismul spre care poate fi deturnat, azi mai degrabă avem un abuz social de spirit geometric. Statul nu are cum să rupă în mod egal pâinea banilor publici. Profesorii nu au cum să fie perfect drepți în notare. Evaluatorii nu pot stabili perfect meritele proiectelor. Investind excesiv în instrumente și instituții pentru o himeră a perfecțiunii ne livrăm unui univers kafkian în care nimeni nu mai își asumă răspunderea pentru nimic și nici nu mai poate fi în sens propriu responsabilizat pentru deciziile sale. Tinde să domnească o limbă de lemn utilă numai propriului ego.

 

Nu există o cale instituțională de a ieși din asta. Soluția este exclusiv personală, iar cheia unei dinamici sociale mai accentuate este ca liderii să fie persoane rezonabile. Nimeni nu poate fi rezonabil dacă nu are în sine deja funcțională relația subtilă dintre spiritul geometric și cel de finețe. Temeiurile acestei unități vin dintr-o înțelegere tacită a realității, a constelație complexă pe care mintea omului nu o poate cuprinde în mod principial în toate aspectele ei. Ce e tacit se obține urmând modele umane.

 

Doi filosofi discutau în Africa despre natura realității. Cea mai bună dovadă a faptului că există realitate fizică a fost când a apărut un rinocer și au trebuit să fugă ca să scape cu viață. Cea mai bună dovadă că există realitate morală este când suferința celorlalți devine palpabilă, când încrederea pusă în noi ca decidenți se pierde și constatăm  că nu vom mai avea niciodată ocazia să o recâștigăm. Atunci e prea târziu pentru dezbateri principiale. Răul în numele narcisismului etic a fost făcut.

 

Situația e relevantă pentru oricine ia decizii, de la profesori în fața clasei la politicieni.

Exploatarea doctoranzilor și regulile eticii academice

 

Singura cale de formare a unei relații firești echilibrate, între coordonator și doctorand este ucenicia academică. Ucenicia e procesul de scară mică, având durată de câțiva ani, înscris într-o tradiție instituțională. Tradiția instituțională este combinația subtilă de reguli informale și formale, amestecul de cunoaștere tacită și explicită deja funcțional, productiv și aflat în permanentă evoluție. Fenomenul exploatării poate apărea în absența unui astfel de context instituțional, în care profesorul nu este mentor, iar doctorandul este o resursă umană.

 

Sunt două variante de absență a contextului necesar uceniciei, una în care tradiția s-a degradat și una în care tradiția nu a existat niciodată. României îi este specifică situația absenței tradiției.

 

Exploatarea doctoranzilor și post-doctoranzilor în occident are alte mecanisme ca în România. În occident acest fenomen este rezultatul degradării tradiției sub influența propriei poveri, exprimată prin schimbări ale valorilor în mediului extern social și cultural. O cauză tipică a exploatării în occident este transformarea tipului dominant de universitate către unul cu accent pe valorile pieței economice. Marketizarea universităților e inevitabilă când ierarhiile de valori împărtășite de oameni se dizolvă. Piața este un fenomen util numai în producția anumitor bunuri și servicii, unde e acceptabilă o rată mare a falimentelor și apariției de noi organizații. Pentru universități, care sunt hub-uri esențiale în funcționarea societății civilizate, o astfel de strategie nu este utilă, ea poate fi folosită numai pentru eficientizare internă, nu pentru a fundamenta direcția mare strategică.

 

Să trecem la situația României. În absența tradiției universitare și de cercetare și în condițiile forțării procesului de apariție a ei apar câteva fenomene tipice, care nu există în occident:

1.      Refuzul total al schimbării în comunitatea profesori/cercetători – studenți, provincializarea de comun acord într-o ucenicie autarhică. Nu există exploatare pentru că nu se produce nimic relevant științific. Comunitatea este pseudo-științifică. Cu cât diferența dintre ce face comunitatea și ce se întâmplă în alte comunități crește, apare și de dezvoltă o tradiție conștientă a incompetenței și fraudei. Fenomenul se manifestă la scări mai mici sau mai mari, de la grup de cercetare, la facultate, institut, sau chiar domeniu disciplinar. Grupul nu poate evolua prin mecanisme interne.

2.      Acceptarea generală a schimbării practicilor în condiții de competență a profesorilor, măsurabilă în raport cu standarde de producție academică. Este un caz nu foarte frecvent în România, dar cu exemple de succes. Exploatarea doctoranzilor poate apărea numai într-o abordare de piață a actului educațional. Grupul poate evolua prin mecanisme interne.

3.      Acceptarea generală a schimbării practicilor în condițiile incompetenței coordonatorilor. Este un caz nu foarte frecvent în România. În astfel de situații exploatarea doctoranzilor este un fenomen dominant. Pentru a ține la suprafață grupul incompetent toată povara eșecului este transferată doctoranzilor. Aceștia muncesc mult pe teme nerelavente, nu pot produce, nu au de la cine să învețe cercetarea reală. Când susțin, tezele le pot fi respinse la nivelul superior. Dacă trec de acest nivel au șanse mici de dezvoltare. Tensiunile sunt mocnite și acoperite prin metode de management top-down, în special prin eliminarea celor care semnalează situația. Grupul nu poate evolua prin mecanisme interne.

4.      Acceptarea heterogenă a schimbării practicilor atât de către coordonatori, cât și de către studenți. Acest e cazul real cel mai frecvent. Situația e caracterizată de tensiuni interne inevitabile datorită atitudinilor diferit. Tensiunile vin din interese diferite, strategii profesionale diferite și sunt constructive, în sensul că permit evoluția grupală internă. Exploatarea doctoranzilor există, dar poate fi adusă la un minim pe cale naturală. Grupul poate evolua prin mecanisme interne.

 

 

În tabelul de mai jos aplicăm acest model pentru a comenta rolul eticii academice.

 

 

Din cele de mai sus se observă că nu poate exista o abordare unitară în sistem pentru a încuraja modernizarea României. Pentru cazul B soluțiile sunt administrative de la nivel guvernamental prin restructurare, pentru cazul C soluțiile pot fi administrative de la nivel guvernamental prin condiționarea reală a finanțării de îndeplinirea criteriilor de performanță de către coordonatori, pentru cazul D orice situație etică trebuie judecat personalizat, în unicitatea ei organizațională. Nu poate avea loc o astfel de judecare fără un simț al dreptății aristotelician, apelul exclusiv la reguli generale nu ajută. Pentru cazul A se poate aplica un model de etică importat din occident, preferabil adaptat în funcție de realitățile culturale românești, sau ajustat cu alte argumente din teoria domeniului.

 

Închei prin a preciza că titlul a fost formulat în așa fel încât să crească interesul pentru lectură prin captare emoțională. Problema abordată în text este, de fapt, managementul adaptativ al sistemului de educație universitară și cercetare în funcție de realitatea situației sale și dinamica acesteia. Fără așa ceva disipăm resurse, între care cea mai importantă este timpul. Absența unui gândiri nunanțate și a unui management adaptativ denotă lipsă de respect față de viețile oamenilor din România.