Singura cale de formare a unei relații firești echilibrate, între
coordonator și doctorand este ucenicia academică. Ucenicia e procesul de scară
mică, având durată de câțiva ani, înscris într-o tradiție instituțională.
Tradiția instituțională este combinația subtilă de reguli informale și formale,
amestecul de cunoaștere tacită și explicită deja funcțional, productiv și aflat
în permanentă evoluție. Fenomenul exploatării poate apărea în absența unui
astfel de context instituțional, în care profesorul nu este mentor, iar
doctorandul este o resursă umană.
Sunt două variante de absență a contextului necesar uceniciei, una în care tradiția s-a degradat și una în care tradiția nu a existat niciodată.
României îi este specifică situația absenței tradiției.
Exploatarea doctoranzilor și post-doctoranzilor în occident are alte mecanisme ca în România. În occident acest
fenomen este rezultatul degradării tradiției sub influența propriei poveri,
exprimată prin schimbări ale valorilor în mediului extern social și cultural. O
cauză tipică a exploatării în occident este transformarea tipului dominant de
universitate către unul cu accent pe valorile pieței economice. Marketizarea
universităților e inevitabilă când ierarhiile de valori împărtășite de oameni
se dizolvă. Piața este un fenomen util numai în producția anumitor bunuri și
servicii, unde e acceptabilă o rată mare a falimentelor și apariției de noi
organizații. Pentru universități, care sunt hub-uri esențiale în funcționarea
societății civilizate, o astfel de strategie nu este utilă, ea poate fi
folosită numai pentru eficientizare internă, nu pentru a fundamenta direcția
mare strategică.
Să trecem la situația României. În absența tradiției universitare și de
cercetare și în condițiile forțării procesului de apariție a ei apar câteva
fenomene tipice, care nu există în occident:
1. Refuzul total al schimbării în comunitatea
profesori/cercetători – studenți, provincializarea de comun acord într-o
ucenicie autarhică. Nu există exploatare pentru că nu se produce nimic relevant
științific. Comunitatea este pseudo-științifică. Cu cât diferența dintre ce
face comunitatea și ce se întâmplă în alte comunități crește, apare și de dezvoltă
o tradiție conștientă a incompetenței și fraudei. Fenomenul se manifestă la
scări mai mici sau mai mari, de la grup de cercetare, la facultate, institut,
sau chiar domeniu disciplinar. Grupul nu poate evolua prin mecanisme interne.
2. Acceptarea generală a schimbării
practicilor în condiții de competență a profesorilor, măsurabilă în raport cu
standarde de producție academică. Este un caz nu foarte frecvent în România,
dar cu exemple de succes. Exploatarea doctoranzilor poate apărea numai într-o abordare
de piață a actului educațional. Grupul poate evolua prin mecanisme interne.
3. Acceptarea generală a schimbării
practicilor în condițiile incompetenței coordonatorilor. Este un caz nu foarte
frecvent în România. În astfel de situații exploatarea doctoranzilor este un
fenomen dominant. Pentru a ține la suprafață grupul incompetent toată povara
eșecului este transferată doctoranzilor. Aceștia muncesc mult pe teme
nerelavente, nu pot produce, nu au de la cine să învețe cercetarea reală. Când
susțin, tezele le pot fi respinse la nivelul superior. Dacă trec de acest nivel
au șanse mici de dezvoltare. Tensiunile sunt mocnite și acoperite prin metode
de management top-down, în special prin eliminarea celor care semnalează
situația. Grupul nu poate evolua prin mecanisme interne.
4. Acceptarea heterogenă a schimbării practicilor
atât de către coordonatori, cât și de către studenți. Acest e cazul real cel
mai frecvent. Situația e caracterizată de tensiuni interne inevitabile datorită
atitudinilor diferit. Tensiunile vin din interese diferite, strategii
profesionale diferite și sunt constructive, în sensul că permit evoluția
grupală internă. Exploatarea doctoranzilor există, dar poate fi adusă la un
minim pe cale naturală. Grupul poate evolua prin mecanisme interne.
În tabelul de mai jos aplicăm acest model pentru a comenta rolul eticii
academice.
Din cele de mai sus se observă că nu poate exista o abordare unitară în
sistem pentru a încuraja modernizarea României. Pentru cazul B soluțiile sunt
administrative de la nivel guvernamental prin restructurare, pentru cazul C
soluțiile pot fi administrative de la nivel guvernamental prin condiționarea
reală a finanțării de îndeplinirea criteriilor de performanță de către coordonatori,
pentru cazul D orice situație etică trebuie judecat personalizat, în unicitatea
ei organizațională. Nu poate avea loc o astfel de judecare fără un simț al
dreptății aristotelician, apelul exclusiv la reguli generale nu ajută. Pentru
cazul A se poate aplica un model de etică importat din occident, preferabil
adaptat în funcție de realitățile culturale românești, sau ajustat cu alte
argumente din teoria domeniului.
Închei prin a preciza că titlul a fost formulat în așa fel încât să crească
interesul pentru lectură prin captare emoțională. Problema abordată în text
este, de fapt, managementul adaptativ al sistemului de educație universitară și
cercetare în funcție de realitatea situației sale și dinamica acesteia. Fără
așa ceva disipăm resurse, între care cea mai importantă este timpul. Absența
unui gândiri nunanțate și a unui management adaptativ denotă lipsă de respect față de viețile oamenilor
din România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu