Procesul civilizării academice în Plagiastan

 

Într-o lucrare clasică Norbert Elias descrie procesul lung și dificil prin care au evoluat bunele maniere, a apărut ceea ce azi numim comportament civilizat. El a avut loc odată cu centralizarea puterii în stat și adoptarea unei etichete la curțile cele mai înalte, care ulterior au trebuit emulate de supușii care aveau obiceiuri diferite. Treptat toată lumea a învățat să folosească furculița, batista, să se abțină să râgâie la masa, etc.

 

În țara Plagiastan puterea nu era încă centralizată, statul exista, dar era foarte slab, iar marchizii, conții, ducii făceau fiecare ce voiau în departamentele, facultățile, institutele și universitățile lor. Când se adunau pentru vreo treabă comună abordarea era colegială, fiecare tolera obiceiurile celuilalt. În pofida ineficienței vădite făcuseră din asta o virtute, pentru că oricum nimeni nu avea puterea să schimbe nimic și toți aveau nevoie de aliați pentru problemele curente.

 

Ar fi incorect să nu menționăm că la unele curți disciplinare din cauze contingente oamenii făceau figură separată prin comportamente academice decente, privite de restul comunității ca naive, căutătoare de înțelepciune. Sau că ici, colo printre barbari persoane mai ciudate, probabil cu înclinații anti-sociale, insistaseră aproape o viață să-și șteargă nasul în batistă, să nu scuipe semințe pe jos, deși pe toate podelele era o mizerie cruntă. Aceste fenomene izolate nu schimbau cu nimic situația de ansamblu, dar unui istoric îi puteau sugera nucleele unei viitoare evoluții.

 

O primă încercare de unificare a fost făcută de un rege, cum altfel, cam prost crescut. Problemele educației erau pentru el inexistente, dar un duce al său a încercat să impună supușilor să nu mai plagieze, să nu mai fure, să facă ceva serios pentru banii luați. Venise din alte țări care disprețuiau ce se întâmplase în Plagiastanul natal și avea orgoliul să schimbe situația. După un cvasi-război civil care a durat câțiva ani buni crearea unui stat puternic a eșuat. Educația fiind o problemă neprioritară n-au fost trimise avioane să evacueze colaboratorii din spatele liniilor și fiecare s-a descucat cum a putut. Unii au trădat cauza civilizării, alții au scris și vorbit în deșert trăind din greu sub tirul agresorilor, alții au dus lupte de gherilă, după  caracter și posibilități. Eșecul părea defnitiv.

 

S-a accentuat însă un fenomen neliniștitor. Cu vremea talibanii mitocăniei și țopârlăniei academice au început să constate că țara se depopula tot mai mult și nu mai avea cine să muncească pentru ei. Criza era iminentă pe termen mediu și lung, ceea ce a creat condiții insurgenților reformiști. Au devenit frecvente șarjele mediatice din care cavalerii antiplagiat se întorceau cu capetele celor vizați. Se purtau chiar mici scalpuri atârnate de șa, ca semn de potență academică și respectabilitate. Erau zorii unei lumi noi, deși cu toții știau că acest stil de abordare nu poate fi durabil. Cum însă prinseseră gustul pentru adrenalină și glorie au  continuat neabătuți, conturând profilele romanești al unor Don Quijote locali. Alții, mai practici, sesizaseră chiar o oportunitate de afaceri în cultivarea principiilor etice viitoare, pe principiul fabulei albinelor: moralitatea nu vine de la bunăvoința celor care o livrează, ci de la interesele lor. La scară socială situația devenise bipolară, chiar schizofrenică: ambele culturi începuseră să fie legitime și general acceptate. Din punctul de vedere al statului și al partenerilor săi strategici aceste clivaje nu erau folositoare. Trebuia făcut ceva.

 

Și astfel a avut loc marele pas înainte.  Din interes pur și fără nicio convingere personală un rege mai bine crescut, o alianță de duci și conți și câțiva luptători de gherilă canalizați pentru a putea fi controlați, necesari pentru credibilitate și imagine, au decis să se mânânce cu cuțitul și furculița, să purtăm papion și lavalieră, tot ce trebuie în funcție de împrejurare. E drept că foarte mulți dintre ei nu apucaseră încă să se spele pe mâini de grăsimea hălcilor rupte cu mâna nu demult, sau să scoată petele care indicau meniurile consumate pe haine, dar aceste lucruri erau mai puțin importante.  Importantă era păstrarea puterii, rezolvarea problemelor economice, securitare și, mai ales, acceptarea la curțile regilor popoarelor deja civilizate, de care erau legate visele de mărire.

 

Situația nu avea cum să convină celor care avuseră prima încercare ratată de întărire a statului. Unii au califcat inițiativa ca imorală, oportunistă, alții chiar au criticat-o vehement. Criticile nu au făcut decât să accentueze demonstrațiile ostentative de măsuri reformiste, mergând până la finanțarea masivă a lor. Astfel, din jocul intereselor pentru putere și prestigiu social Plagiastan urma să devină o țară civilizată. Cândva. Din cartea lui Norber Elias rezultă că scara de timp a procesului e seculară. Pentru civilizarea academică ar putea fi de ordinul câtorva decenii. Important e că am trecut de un punct de unde nu se mai poate reveni înapoi.

Situația obiectivă în cazul Nicolae Paulescu

 

Avem, pe de o parte, situația faptelor lui Nicolae Paulescu și, pe de altă parte, situația faptelor de instrumentalizare a imaginii lui Nicolae Paulescu. Pentru obiectivitatea cunoașterii faptelor sale putem apela la literature științifică din domeniul istoriei medicinii, disponibilă oricui o caută pe un motor academic. Literatura științifică e verificată colegial printr-un process editorial aparte și nu reprezintă opinii, ci fapte despre care e rezonabil să credem că sunt adevărate.

 

În cazul faptelor Nicolae Paulescu aflăm în câteva minute următoarele:

·       “Nicolae Paulescu who was professor of Physiology in Bucharest, was also quite close to the discovery of insulin but the researchers in Toronto were faster and more efficient. Banting and Macleod won the Nobel price, which Banting shared with Best and Macleod with J. Collip. The contribution of Paulescu in insulin discovery was recognized after his death.” (Karamitsos 2011).

·       “He may be acknowledged for his scientific work, but unquestionably should not be feted and honored. Quite the contrary – he should be unequivocally censured for his contribution to the dark pages of Romanian history.” (Zvi Laron 2008).

 

Prima sursă e accesibilă gratuit numai ca rezumat, pasajul citat e din rezumat. Oricine lucrează într-o universitate sau un institut de cercetare are acces și la sursa pe larg, fiind cumpărată de statul român.

 

Faptele de instrumentalizare a imaginii lui Nicolae Paulescu țin de un proces general în acțiunea politică și religioasă explicabil prin constrângerile de comunicare publică de mase. Oricine dorește poate, cu o minimă în investiție în cărți de științe ale comunicării, să înțeleagă că în comunicarea publică eficientă nu pot exista nuanțe, că mesajul unitar și clar e esențial pentru a induce un anumit comportament. Apar inevitabil narațiuni opuse, un meci, ceva care să genereze emoții, rating, comportamentul dorit al cititorului. Procesele de comunicare publică de acest fel funcționează pentru că publicul nu are instrumentele pentru acces la cunoaștere obiectivă, sau ele sunt prea scumpe ca să le pună în practică și se orientează pe termen scurt pentru decizii după mesajele intens mediatizate.

 

Comentarii

 

·       Orice om de știință face și lucruri bune, și prostii. Darwin a scos Orginea speciilor, dar a greșit cu reducerea culturii la biologie. Einstein a refuzat concluzia peer-review și a trimis articolul la o revistă care l-a publicat direct și s-a dovedit a fi greșit ce spunea. Haeckel a făcut o treabă excelentă cu ecologia și și-a fraudat desenele ca să-i iasă o teorie falsă în embriologie. Concluzia e simplă: se judecă faptele, nu persoanele, unele sunt bune, altele sunt proaste, sau chiar rele. Instrumentalizarea imaginii persoanelor în religie și politică e calea sigură spre fals istoric și non-știință.

·       Faptul că Nicolae Paulescu apare azi public ca non-valoare științifică e rezultatul incapacității instituționale a Bisericii de a separa șțiința de falsă știință, coroborat cu nevoile de instrumentalizare a persoanele în comunicarea publică și de către alte instituții, cum este Academia Română. Meciurile geopolitice nu iartă și vom rămâne în imaginarul public și fără puținul pe care  îl avem. E ca la carte: cui are i se va mai da, iar cui nu are i se va lua și puținul pe care îl are. Nu există nici o cale de a opri aceste lucruri, articole de felul celui de aici permit numai o înțelegere a ce se întâmplă, dar nu modifică rezultatul final. Odată ce ai luat decizii greșite personale și instituționale în trecut ele au consecințe.

·       Acțiunile de reformă a statului ar trebui să țintească numai o restructurare a Academiei Române și a institutellor sale trebuie, nu o lichidare, în pofida faptului că narațiunile emise de această organizație uneori vin în contradicție cu interesele atltantice și de modernizare a României. Argumentul este că nu există nici o altă organizație care să reprezinte capital simbolic științific, secular în România, vor mai trece vreo 50 de ani până se vor pune pe picioare universitățile, și orice țară are nevoie și de capital simbolic secular pentru a păstra ordinea socială, pentru funcționarea culturii și indirect a economiei. Academia Română beneficiază în imaginarul nostru de prestigiul modelului francez, la care se adaugă și eforturile unora dintre personalitățile din structura ei.

 

Pe măsură ce instrumentele pentru acces la cunoaștere obiectivă sunt mai ieftine e de presupus că narațiunile polarizante bazate pe cunoaștere falsă vor fi mai puțin eficiente. Acest text poate fi privit ca un catalizator civic în acest sens. Viabilitatea unei democrații depinde și de efortul de a aduce adevăr obiectiv în discursurile publice. Utilitatea adevărului obiectiv este la o scară de timp intermediară între cea a cea a vieții politice electorale și cea a vieții instituției Bisericii.

 

 

Bibliografie

 

·       Karamitsos D. T., 2011, The story of insulin discovery, Diabetes Research and Clinical Practice, 93 S1, S2-S8, disponibil on-line aici: https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/21864746/

·       Zvi Laron M. D., 2008., Nicolae C. Paulescu – Scientist and Politician, The Israel Medical Association Journal: IMAJ, 10, 491-493, disponibil on-line aici: https://www.researchgate.net/publication/23218270_Nicolae_C_Paulescu_-_Scientist_and_politician

 

Notă:

·       Am prezentat un concept de știință falsă și criterii de identificare a ei aici, cu referire explicită  la Nicolae Paulescu. Fapte de știința falsă sunt prezente și în alte domenii, cum ar fi studiile de gen, am discutat despre aceasta în dialogul de aici.