De ce nu susține statul nostru educația și cercetarea

 

Statul nostru nu susține la nivelul la care am dori educația și cercetarea deoarece acestea sunt în interesul cetățenilor, îi fac pe aceștia să își urmărească mai bine interesele la scara de timp a vieții lor personale. Statul nostru nu are din motive obiective interesul ca cetățenii să aibă succes cu o astfel de atitudine, pentru că atunci ar crește costurile de cooperare ale cetățenilor cu instituțiile statului, acceptarea autorității statului ar fi mai scumpă și s-ar dori servicii pubice mai multe și mai de calitate.

 

Pentru a înțelege caracterul obiectiv al situației în care ne aflăm avem nevoie mai întâi de noțiunea de rată de actualizare (discount rate - un scurt film educativ pentru publicul larg este disponibil aici). Rata de actualizare a resurselor din viitor surprinde faptul că vom prefera resursele din prezent aceleiași cantități de resurse, dar în viitor. Acesta e cauza obiectivă pentru care când împrumutăm bani de la bancă trebuie să plătim o dobândă: luăm niște bani pe care i-am putea avea din surse proprii numai în viitor și îi folosim în prezent. Cu dobânda compensăm diferența de valoare dintre resursa din viitor, mai puțin valoroasă, și resursa din prezent. Rata de actualizare răspunde la întrebări de felul: cât valorează acum 100000 de lei pe care i-aș avea peste 10 ani ? Răspunsul este: acea sumă pe care dacă o depun la bancă va primi dobândă și va ajunge la 100000 de lei în cont în zece ani, sau, în altă variantă – acea sumă cu care cumpăr un bun acum (investesc) și folosindu-l ajung să am 100000 de lei peste 10 ani din această investiție, sau am satisfacție cu valoare de 100000 de lei cumulată pe durata a zece ani (să zicem că am cumpărat un pian, sau un autovehicul). Dacă rata de actualizare e mică, valoarea viitorului e mai apropiată de a prezentului, dacă rata de actualizare e mare, valoarea viitorului e mai depărtată de valoarea prezentului.

 

Cât de mare este rata de actualizare nu e arbitrar, are și o componentă obiectivă. Prima parte obiectivă dintre rate mari și mici ține de diferența dintre durata vieții indivizilor şi organizațiilor duce la o ratā de actualizare (discount rate) a resurselor din viitor diferitā, mai mare la indivizi ca la organizații. Organizațiile perene îşi permit sā aibā rābdare, indivizii se grābesc în mod necesar. Ca rezultat întotdeauna pe piață statele se pot împrumuta mai ieftin decât indivizii, la dobânzi mai mici. Statele trăiesc mai mult și au timp să returneze împrumutul, indivizii au un timp mai scurt la dispoziție. Statele pot să aștepte rezolvarea unor problemele importante, indivizii nu pot aștepta la fel de mult. A doua parte obiectivă ține de cunoașterea, informația deținută cu privire la astfel de lucruri și multe altele. Când ai cunoaștere poți să iei decizii mai bune decât când nu ai cunoaștere. Dacă nu ai cunoaștere destulă, de exemplu poți să cumperi ce nu ai realmente nevoie, sau poți să cumperi scump ce ai nevoie. De fapt prin faptul că plătești mai mult ce nu merită în realitate plătești pentru absența cunoașterii tale, deficitul de cunoaștere.

 

O tranzacție cu informație asimetrică, în care există diferențe mari de cunoaștere, este cea dintre stat și indivizi. Statul cunoaște foarte mult, prin toate instituțiile sale, indivizii cunosc mult mai puțin luați fiecare în parte. Cu cât indivizii cunosc mai puțin ei vor plăti uneori pentru bunuri de care nu au nevoie (de ex. panseluțe), sau prea mult pentru unele de care au nevoie (de ex. borduri). Trebuie spus că această situție e obiectivă, nu e vorba de corupție neapărat, întotdeaun informația asimetrică duce la situații decizionale care nu sunt în avantajul celui care deține mai puțină cunoaștere.

 

La cele de mai sus se poate da contraexemplul că alte state susțin educația și cercetarea. Este o situație relativă: susțin mai mult ca statul nostru educația și cercetarea. Singurii care au un interes real obiectiv pentru educație și cercetare sunt cetățenii și organizațiile private. Când ei și ele cer educație și cercetare statul furnizează mai mult și mai de calitate. Statul nu va avea vreodată inițiativă să furnizeze singur mai mult, pentru că ar duce la scăderea asimetriei în cunoaștere. Când aceste lucruri sunt cunoscute de cetățeni se dezvoltă un sector privat important al educație și cercetării, când nu sunt cunoscute, de exemplu prin absența unei educații economice, statul tinde să aibă cvasi-monopol pe educație și cercetare, cum este și cazul României.

 

Procesele civice și politice pun în legătură decidenții din instituțiile statului și cetățenii neimplicați. Decidenții joacā rolul pentru organizații, nu sunt interesați de cetățenii indivizi şi viețile lor, pentru asta au fost recrutați dupā selecție, testare, etc. Indivizii care trāiesc exclusiv dependenți de mari organizații (militari, ofițeri de informații, preoți, etc) nu vor accepta decât decidenți care garanteazā supraviețuirea organizațiilor care le furnizează resursele. Nu au cale de exit. Ei trebuie sā scadā rata de actualizare a celorlalți cetāțeni, de care depind în ce privește resursele, pe care le doresc cât mai ieftin de la ei, ca sā poatā coopera, ca să existe tranzacții.

 

Ca exemple, instituția Bisericii o scade prin viața de apoi şi metafora viței de vie, statul o scade prin perenizare culturalā şi organicitate naționalā sau civicā, oferind perspectiva supraviețuirii într-un panteon al patriei, alte instituții scad rata de actualize prin memoria tradiției, ethos organizațional, reguli colegiale, etc. Toate acestea sunt strategii culturale, simbolice, ieftin de produs în raport cu livrarea de servicii și bunuri materiale și ieftin de întreținut odată ce s-a creat o internalizare a lor în mentalul colectiv. Toate organizațiile mari au interesul ca această parte culturală a strategiei de a tranzacționa avantajos cu cetățenii să fie cât mai mare. Educația în sensul propriu, solidă, nu avantajează aceste strategii culturale, iar cercetarea și mai puțin, cultivând exercițiul obiectivității, prin urmare statele nu vor investi din proprie voință în educație și cercetare publice. Complementare cu strategiile culturale, identitare, sunt cele contractualiste, un model de societate în care statul (de drept) livrează contra cost servicii publice. Acolo unde statele susțin educația și cercetarea mai mult ca la noi societatea e mai aproape de modelul cu stat de drept și cvasi-contract pentru servici publice. Nicăieri strategia culturală nu lipsește cu totul, ea e obiligatorie pentru identitatea statului și a cetățenilor.

 

Situația reală e complicată datorită diversității de strategii ale statelor și organizațiilor. Rezultā şi o luptā ontologic, asupra a ce există (conform strategiilor culturale), mai acută atunci când nu sunt resurse suficiente. Pe de altā parte, existā o realitate obiectivā naturalā, socialā şi spiritualā care nu poate fi eludatā, numai folositā adecvat sau nu de către state, organizații și indivizi. A evalua ce este adecvat sau nu presupune să ai cunoaștere.

 

Putem încheia observând situația etică în care ne aflăm: pe de o parte e moral și rațional să susținem statul în situația în care se află, de folosire mai ales al strategiilor culturale din considerente istorice, pe de altă parte este moral și rațional să susținem interesele cetățenilor care doresc să trăiască mai bine. Nu există o soluție teoretică la problemă, ea poate fi numai practică. Decizia practică va fi cu atât mai bună cu cât ca cetățeni înțelegem, deținem cunoaștere obiectivă despre situația în care ne aflăm. Când statul nu o poate furniza din cauze obiective soluția cea mai rapidă este să investim privat în capitalul de cunoaștere personal. A pune presiune numai pe stat este nu numai ineficient, dar și imoral.

 

Analizele publice echilibrate au obligația să reflecte interesele cetățenești, pentru responsabilizare și conștientizare, interesele organizaționale când suntem decidenți în ele și avem responsabilități de comunicare externă, și, simultan, interesele statului nostru, nelimitate la cele inerente de pe unele agende grupale. În comunicările de mică amploare în mod inevitabil se va puncta numai unul, cel mult două dintre aceste interese, pentru eficiența actului de comunicare respectiv. La intervenții vizibile unilaterale e de dorită să apară reacții complementare, pentru eficiență și moralitate în spațiul public.

Notă

Ca să nu fie confuzii cu privire la abordarea din acest text:

- este o interpretare prin prisma teoriilor de cuplare între variabile cu care operează economia și cele caracteristice altor domenii, între care și religia (se poate vedea schema din articolul de pe Contributors de aici pentru ce  înseamnă teorii de cuplare).

Adevărul descrierilor de acest fel nu poate fi decât parțial și se folosește împreună / complementar cu perspectivele inverse (de exemplu a teologiei asupra economiei) și cele interne disciplinare / ale domeniilor științifice și de cultură.

Se poate observa cât de plauzibile și convingătoare pot fi perspectivele parțiale, și cât de riscantă este limitarea la ele. Abordarea din multiple perspective este o obligație epistemică și morală. Universitățile au și o miză morală la scara țărilor și umanității.

Știința folositoare crește din solul culturii

 

În acest text despre situația mentalităților în facultățile de științe ale naturii, vieții și pământului pun la dispoziția publicului o parte din raportul “Biologia ca formă a culturii” al proiectului RENASCENT SP-C2005-PO4, Programul de reformă al Universităţii din Bucureşti, publicat la Editura Ars Docendi în 2008, disponibil aici. Proiectul a fost scris în 2006 de un grup de profesori și studenți.

 

Mentalităţile sunt în strânsă legătură cu ponderea şi calitatea relaţiilor informale dintre membrii unei comunităţi, deşi nu complet determinate de acestea. Apartenenţa la o reţea informală sau alta influenţează mentalităţile persoanelor. Prin urmare acţiunea la nivelul reţelelor informale este o cale de a influenţa mentalităţile. Iată de ce ne vom concentra în continuare discursul pe chestiunea relaţiilor şi reţelelor informale.

 

Reţelele informale sunt inerente oricărei organizaţii (Albanese 1998), la nivelul lor luându-se decizii în interes privat dar care au implicaţii organizaţionale. Reţelele informale trebuie acceptate şi promovate alături de cele formale (Vlăsceanu 2002), deoarece cultul raţionalităţii distruge intuiţia, implicarea şi simţul moral. Acest lucru biologii îl ştiu de mult timp. Iată un citat din Darwin care susţine această afirmaţie :

 

"firea mi s-a schimbat în timpul ultimilor douazeci sau treizeci de ani [...] Mi se pare că mintea mi-a devenit un soi de maşină, bună să extragă legi generale dintr-o mare mulţime de fapte, dar nu pot concepe de ce această facultate a cauzat atrofierea numai a acelei părţi din creier de care depind placerile si gusturile mai subtile [...] dacă ar fi sa îmi retraiesc viaţa, mi-aş face o regula să citesc poezii şi să ascult muzică, cel puţin o data pe saptamană. [...] Pierderea acestor gusturi este o pierdere a fericirii; ea ar putea dauna inteligentei noastre sau mai probabil caracterului moral deoarece slabeşte capacitatea emotivă a naturii noastre."

 

Ştiinţa este aşadar foarte importantă pentru o societate, dacă dorim o putem considera şi fundamentală, ca artificiu retoric, dar în acest sens slab toate formele culturii sunt fundamentale. Rezultă de aici că studentul [1] în ştiinţe trebuie să aibă acces şi la celelalte forme ale culturii, cum sunt istoria propriei discipline, filosofia ei, sau discipline sociale cum sunt cele manageriale şi ale comunicării.

 

În cadrul organizaţiilor în care procesul de producţie presupune manifestarea creativităţii este necesară dezvoltarea de structuri informale care să faciliteze comunicarea între cercetători şi să consolideze încrederea atât de necesară funcţionării echipelor interdisciplinare. O organizaţie de cercetare are o structură mai informală decât cea a unei organizaţii care produce altceva, ceea ce o face însă mai vulnerabilă la dezvoltarea de structuri informale neadecvate, şi la menţinerea lor odată ce au apărut (Iordache, 2005). Ştiinţa are prin urmare un potenţial de autosubminare dacă devine fundamentalistă, intolerantă în raport cu alte tipuri de discurs.

 

Unul dintre rolurile cheie care trebuie exercitat de manager este de a experimenta structuri informale şi de a le selecta pe cele mai potrivite pentru atingerea scopurilor organizaţionale (Weick 1988 apud Vlasceanu 2002).

 

Situaţia în științe ale naturii, vieții și pământului

 

Într-o facultate calitatea procesului didactic şi a celui de cercetare depinde atât de profesori, cât şi de studenţi, masteranzi şi doctoranzi. Pe de altă parte, ea depinde atât de regulile formale, cât şi de cele informale.

 

În matricea de mai jos sunt prezentate tipurile de relaţii interpersonale care se manifestă în cadrul procesului de învăţământ conform tipologiei simplificate menţionate în paragraful anterior.

 

Relaţii	Formale	Informale
profesor – profesor	xxx	xxx
student – student	x	xxxxx
profesor – student	xxxxx	x

Legendă : numărul de semne « x » indică ponderea relaţiilor formale faţă de cele informale (comparaţie pe orizontală) sau a celor profesor-profesor faţă de student-student şi profesor-student (comparaţie pe verticală). Evaluarea este semicantitativă. Zonele gri închis marchează relaţiile pe care vrea să le modifice în mod direct proiectul, iar cele gri deschis relaţiile care credem că se vor modifica indirect în urma modificării primelor.

 

Fiecare dintre tipurile de relaţii prezentate în matricea de mai sus poate ridica probleme care trebuie rezolvate. Nu ne propunem aici să facem o analiză exhaustivă, ci dorim doar să evidenţiem următoarele aspecte :

·      Ponderea relaţiilor informale profesor-student în raport cu cele formale este redusă. Dar un profesor nu poate funcţiona ca maestru iar studentul ca discipol, conform idealului academic (Pânzaru 2004) în absenţa unor relaţii informale de bună calitate. Calitatea de maestru a profesorului nu poate fi impusă formal. Ea poate fi doar delimitată formal, lăsând cadrului didactic un spaţiu de manevră în care el să se manifeste. Şi poate fi promovată formal prin recrutarea unei resurse umane corespunzătoare, educarea ei ulterioară şi prin încurajarea deschiderii culturale a studentului.

·      Diversitatea grupurilor informale este foarte redusă, ceea ce face ca procesul de selecţie managerială a celor mai performante din punct de vedere organizaţional să nu mai poată avea loc.

·      Relaţiile informale pozitive consolidează încrederea, fără de care eficienţa relaţiilor formale este scăzută. Relaţii informale pozitive bazate pe valori de un anumit tip sunt compatibile doar cu relaţii formale bazate pe valori de acelaşi tip. Aşadar prin facilitarea dezvoltării de relaţii informale bazate pe valori compatibile cu un proces didactic de calitate se poate facilita acceptarea unui tip de relaţii formale. Cadrul formal conceput ca optimizator dar aplicat pe o structură informală inadecvată nu poate duce decât la eşec (Ibrahim şi Galt 2002).

 

În concluzie, problemele identificate sunt:

·      Ponderea relaţiilor informale student-profesor este prea redusă.

·      Relaţiile informale student-student şi profesor-profesor tind să nu fie întemeiate pe valori compatibile cu un proces de învăţare [2] de calitate.

 

În relaţiile formale se acordă o valoare prea mare ştiinţei în raport cu alte forme ale culturii, ceea ce afectează calitatea relaţiilor informale.

 

 

Bibliografie

 

·         Albanese, R. (1988): Management, South-Western Publishing Co., Cincinnati

·         Darwin, C., 1957, în Autobiografie, inserată în “Originea Speciilor”, Ed. Acad. RPR, Bucureşti

·         Ibrahim, G., V. Galt, 2002, Bye-Bye central planning, hello market hiccups: institutional transition in Romania, Cambridge Journal of Economics, 26(1), 105-118

·         Iordache, V., 2005, Communication in transboundary and transdisciplinary projects, în Bloesch și colab. (editori) IHP-VI / Technical Documents in Hydrology No. 75, UNESCO, Paris, disponibil aici.

·         Pânzaru, I., 2004, Introducere, în Popescu, S., Brătianu, C. (coord.)., “Ghidul calităţii în învăţământul superior”, Ed. Universităţii din Bucureşti, 4-8

·         Vlăsceanu, M. (2002): Organizaţiile şi cultura organizării, Ed. Trei, Bucuresti

·         Weick, K. E. (1988): Enacted sensemaking in crisis situations, Journal of Management Studies, 25: 305-317

Note

[1] De fiecare dată când folosim termenul « profesor » şi termenul « student » trebuie înţeles că ne referim la « profesori sau profesoare » şi la « studente sau studenţi ». Identificarea unor soluţii stilistice care să nu mai implice discriminări de gen credem că ar merita o discuție în sine.

[2] Prin învăţare înţelegem aici atât atât procesul prin care o persoană învaţă de la altcineva (misiunea studentului), cât şi procesul prin care o persoană învaţă o altă persoană (misiunea profesorului).

Biserica, statul și râmele lui Darwin

 

În acest text pun la dispoziția publicului avizat trei instrumente formale pentru a-și reprezenta relația dintre Biserică și stat: hiperciclul, ciclul adaptativ și panarhia. Ultima carte a lui Charles Darwin (Darwin 1881) se ocupă cu rolul râmelor în funcționarea solului: constată că bunul mers al plantelor ajută râmele să trăiască, iar faptul că rămele se hrănesc în sol și trăiesc bine ajută plantele la rândul lor să trăiască. Avem o primă documentare a ceea ce azi numim hiperciclu, un mecanism prin care sistemele productive se organizează în sisteme mai complexe prin susținere reciprocă (figura 1). Dar cum se schimbă solul cu totul, sau societatea ca întreg, în timp ?

 

 

Figura 1 Exemplu de hiperciclu foarte simplu: plantele furnizează resurse râmelor, râmele furnizează servicii plantelor (după Amor și colab. 2017). Hiperciclul are loc în sistemul sol-plante.

 

Un instrument euristic pentru a cerceta ce se întâmplă cu tot sistemul în care au loc hipercicluri de felul celui din figura 1 este ciclul adaptativ (figura 2). De-a lungul timpului, mult mai lung decât cel al vieții entităților care formează hiperciluri mai rapide în interior, are loc 1) o creștere a producției de ansamblu prin exploatarea resurselor, apoi 2) o păstrare constantă a producției și o intensificare a serviciilor cu accent pe conservarea resurselor, la un moment dat 3) sistemul intră în colaps și resursele imobilizate în hipercicluri se eliberează și 4) urmează o etapă de reorganizare.

 

Figura 2 Cele patru etape ale unui cicul adaptativ (sursa aici)

 

Panarhia introduce explicit noțiunea de scară de observare (de timp, în spațiu, de mărime a rețelei sociale sau economice, de complexitate a sistemului și număr de variabile observabile în el, etc) astfel: există cicluri adaptative mai rapide și mai localizate, de scări mai mici, și cicluri adaptative mai lente și mai extinse ca scără, și între acestea sunt legături cauzale (figura 3). De exemplu etapele de conservare la scări mari pot iniția pe cele de reorganizarea urmată de creștere și acumulare la scări mai mici, iar etapele de colaps la scări mici, dar având loc în multe astfel de sisteme complexe mai simple, poate inițial etapa de eliberare a resurselor la scări mari, destabilizându-le.

 

Figura 3 Noțiunea de panarhie (sursa aici) cu sugerarea unor legături între fazele ciclurilor adaptative de diferită scări.

 

Noțiunile de hipercicluri, ciclul adaptativ și panarhie sunt formale, nu au un conținut obligatoriu, sunt extrase din observarea multor situații empirice și se pot eventual formaliza matematic. Toate aceste noțiuni se pot aplica pentru interpretarea observațiilor empirice în cele mai variate contexte unde avem de a face cu entități productive naturale, mentale, sociale, economice, culturale, spirituale, mixte.

 

Relația dintre Biserică și stat în cadrul unei țări sau al unei entități suprastatele poate fi gândită în termenii unui hiperciclu mai complicat decât cel cercetat de Darwin, dar și complementar prin prisma felului cum are loc schimbarea în timp și apar ciclurile adaptative. În funcție de scara de timp a obervațiilor empirice (mai scurtă sau mai îndelungată) poate fi util un anumit instrument formal, sau altul. Dacă observăm că scara de timp a funcționării lumii (“solului” darwinian) în care se află Biserica e mult mai mare empiric, istoric, ca a statului, putem gândi și în termeni de panarhie, în sensul că anumite valori conservate la această scară mare ajută la reinițiera funcționării țărilor cu noi forme ale statelor forme după ce forma veche a colapsat. Dacă statele decid să distrugă Biserica local și construiesc forme noi de cvasi-spiritualitate pe care le controlează (cazul comunist în Coreea de Nord, sau poate al Chinei, sau idealul spiritual corectitudinii politice ), atunci relația e inversă și viabilitatea lumilor spirituale construite va depinde de cum funcționează statul respectiv.

 

În acest text nu urmărim un adevăr empiric sau altul, acesta depinde de rezultatul cercetărilor efective asupra situațiilor din teren, ci numai să arătăm că modul de gândire poate fi mult mai nuanțat și subtil decât simplele descrierei gramaticale în limbaj comun ne permit. Instrumentele formale reprezentate grafic, vizual, sunt accesibile publicului larg și ne permit exprimarea mult mai fină a unor intuiții sau observații despre sisteme complexe în care trăim.

 

Nu e exclus ca aceste noțiuni formale să aibă și vreo utilitate teologică (de exemplu, ciclul adaptativ al unui sistem complex cu variabile lumești și spirituale poate fi unic și poate avea în creștinism o fază de organizare – Creația, una de exploatare a resurselor lumești după cădere, una de creștere și conservare după Întrupare, una de elaberare și colaps la a doua venire, și una de reorganizare prin Judecată și de stabilizare în veșnicie; în alte religii pot fi mai multe cicluri cu specificări diferite ale felului cum au loc procesele din structura lor), dar acest tip discuții iese din cadrul acestui text.

 

 

Bibliografie

 

Amor D. R., Montanez R., Duran-Nebreda S., Sole R., 2017, Spatial dynamics of synthetic microbial mutualists and their parasites, PLOS Computational Biology, 13(8): e1005689. https://doi.org/10.1371/journal.pcbi.1005689

 

Darwin, C. R. 1881. The formation of vegetable mould, through the action of worms. London: John Murray, mai multe

 

Impresii despre știința popularizării științei și posibile avantaje ale modelului Cristian Presura

 

Modul de raportare a publicului și a politicienilor la cunoașterea științifică în perioada pandemiei a fost dominat de extreme : fie încredere exagerată, necritică, fie lipsă totală de încredere. Este această situația inevitabilă ? Depinde ea de cunoașterea de către publicul larg a științei prin popularizare, de educația din școală și de formarea continuă ulterioară prin lecturi permanente ? Intuiția noastră că răspunsul este negativ la prima întrebare și pozitiv la cea de a doua are vreo bază științifică, sau mai degrabă e rezultatul faptului că trăim într-o cultură în care idealul iluminist este prezent în mințile multor oameni în urma eforturilor și investițiilor publice anterioare în educație ? Dacă am afla că răspunsul la a doua întrebare este negativ ce am putea face ?

 

Astfel de întrebări și problema răspunsului la ele par să fie specifice unui domeniu al științei, și anume știința popularizări, sau comunicării științei. O clarificare a lor printr-un efort social comun ar putea fi de folos pentru mai buna dezvoltare a popularizării științei în România și evoluția mentalității publice către o atitudine rezonabilă față de știință, bazată pe cunoaștere meritelor, dar și a limitelor. În acest text vom explora puțin domeniul și vom încerca să vedem cam ce am putea câștiga dintr-o aprofundare a lui.

 

 

Amploarea literaturii științifice despre popularizarea știnței, conturarea domeniului

 

O căutare pe Google academic pentru sintagma "vulgarisation scientifique" duce la 12000 ocurențe (dacă se adaugă AND Roumanie 594 ocurențe, AND Europe 6880 ocurențe, AND Chine 2150 ocurențe). Pentru echivalentul în limba engelză "science popularization" avem 10500 de ocurențe (AND Romania 256 ocurențe, AND Europe 3480 ocurențe, AND China 6330 ocurențe), pentru “popularization of science” 9690 ocurențe (AND Romania 311 ocurențe, AND Europe 5190 ocurențe, AND China 2880 ocurențe). Putem estima că există câteva zeci de mii de titluri în domeniu. E limpede că a-ți face o imagine serioasă despre știința popularizării științei e un job în sine.

 

Câteva reviste dedicate domeniului par a fi (cu hiperlink-uri spre paginile lor): Public understanding of science, Social studies of science, Science in Context, Science Communication, Journal of Science Communication, Science, Technology & Society, Journal of Scientific Temper (JST), Cultures of Science. La acestea se adaugă alte reviste în care apar articole de specialitate din acest domeniu, cum sunt: Social epistemology, Journal of communication, Discourse studies.

 

Un mic eșantion de 24 de titluri extrase la întâmplare din această literatură poate fi grupat pe următoarele teme :

·         Sinteze conceptuale și metodologice într-o abordare cu păstrarea autorității epistemice a științei, identitatea domeniului științific al comunicării științei [1-4]

·         Abordări cu destructurarea autorității epistemice a științei – relativiste, constructivist sociale, critice [5-6]

·         Fundamentarea metodologiilor domeniului disciplinar [7-8]

·         Interpretări ale semnificației popularizării științei [9-10]

·         Instrumentalizarea popularizării științei pentru ideologii [11-17]

·         Politici publice pentru comunicarea științei [18-22]

·         Sociologia comunicării științei [23-25]

 

Impresia care se conturează este că avem de aface cu un domeniu științific inter-disciplinar care apelează la ștințe sociale și umane și tinde să aibă nuanțe transdisciplinare când apar mize ideologice. Un exemplu de rezultat al unei sinteze metodologice care păstrează obiectivitatea produselor științei este în figura 1, iar unul care tinde să anuleze granițele clare dintre produsele științifice și produse culturale care popularizează știința este în figura 2. S-ar părea, de asemenea, că în acest domeniu a existat o evoluție de la o paradigmă științifică la alta de-a lungul ultimilor 60 de ani (tabelul 1).

 

Figura 1 Reprezentare grafică a relației dintre nucleu dur științific (în limbaj “ezoteric”) și zona accesibilă publicului și altor utilizatori (PUS = public understanding of science). Preluat din Bauer (2009). Spre centru crește legitimitatea epistemică, spre margine crește siguranța de sine în atitudini și afirmații. Zona periferică e influențată puternic de procese economice și politice.

 

Figura 2 Gradient de produse culturale de comunicare între centrul nucleului dur din figura 1 și zona concentrică exterioară în care se face popularizarea. Sugestia este că există un continuum fără granițe extrem de clare. Preluat din Hilgartner (1990).

 

Tabelul 1 Schimbări majore de abordare în știința popularizării științei de la “alfabetizare” științifică, la înțegerea științei și la societatea bazată pe știință (preluat din Bauer 2009).

Conținuturi științifice ale domeniului

 

Pentru a stimula interesul publicului pentru domeniu am selectat câteva cunoștințe științifice din acest domeniu. Nu e deloc sigur că sunt cele mai importante, dat fiind că am parcurs numai 24 de titluri din măcar sutele necesare. Conținuturile științifice pe care le-am ales sunt adesea contraintuitive, de exemplu:

·         Implicarea în popularize nu scade perfomanța științifică, dar nici nu influențează cariera academică: „We find that, contrary to what is often suggested, scientists active in wider dissemination are also more active academically. However, their dissemination activities have almost no impact (positive or negative) on their careers.” (Jensen și colab. 2008).

·         Mentalitatea scientistă a populației scade când bunăstarea socială crește: "Eurobarometer 63.1 (2005) included four propositions, each one of  them expressing a philosophical postulate of science. People were asked to agree or disagree with each of them: science is omnipotent; science is part of the solution not the problem; science will one day provide a complete world picture; and science should have full autonomy. Statistically, these items form a consistent scale, positioning people with regard to the ideology and myth of science [...] By plotting the average scores of ‘scientific ideology’ we  find a negative correlation with level of socio-economic development across Europe. As economic development and science literacy increase, belief in scientific ideology decreases." (Bauer 2009, figura 3)

Figura 3 Corelație inversă între bunăstarea economică în țările de UE și credința oamenilor în mitul științei (după Bauer 2009).

 

·         Asumarea identității culturale scientiste nu e asociată cu cunoașterea științifică: “research shows that standardized test questions that assess “belief” in evolution don’t genuinely measure knowledge of either evolutionary science or science generally. Instead, they measure commitment to a form of cultural identity that features religiosity” (Kahan 2015).

·         Investițiile mari în popularizarea științei nu duc în mod necesar la creșterea cunoștințelor științifice deținute de mase: “despite massive efforts at popularization of science by governmental and non-governmental agencies in the west, large-scale surveys administered in US and in several European countries reported only marginal increase in what is called  ‘scientific literacy’. Both who treat science as a saleable commodity and those who argue that communicating science is an imperative to enlighten masses find this a worrisome situation” (Raza et al. 2013).

·         Nu există o legătură între deținerea de cunoaștere științifică și susținerea științei: “Higher level of public knowledge will not necessarily increase the public support for and interest in science” (Jamieson et al. 2017 pag. 25).

·         Caracterul religios al credinței în știință este un loc comun, discutându-se și de trădarea acestei credințe: “ In a startlingly like manner, How Superstition Won and Science Lost recounts the virtuous past forged by the nineteenth century’s men of science, individuals who viewed scientific life as a “calling ” and who promoted “the religion of science . . . with evangelical fervor” in order to bring “enlightenment by exposing everyone to the truth, that is, by popularizing science. ” Burnham situates the betrayal of the founding generation in the 1890s” (Pandora 2019).

·         Un aspect contraintuitiv pentru cei care nu au cunoscut direct perioada comunistă este că popularizarea științei poate nu numai să fie cunoscută științifică, ci să și fie organizată pe baze pretins științifice pentru a crește capacitatea națională. „There is a close relationship between the development of science popularization (SP) capacity and national, regional and industrial SP policies in China. As a supply-side factor of national, regional and industrial SP capac-ity building, SP policy provides a legal basis for SP work. It is of great significance for creating a favourable environment for SP and promoting the development of SP work.” (Liu et al. 2019). Citarea politicilor unele de către altele este importantă într-un astfel de context politic: “The cited policies can provide strong arguments for those that cite them to increase their value, authority and information. This citation relationship also reflects the relevance of and inheritance between policies, thus showing the history of policy development.” (Liu et al. 2019, tabelul 2). Entuziasmul popular pentru popularizarea științei se pare că nu este, totuși, suficient de mare și atunci trebuie încurajat: “communication channels for SP policies should be improved. The public’s enthusiasm for participating in SP work depends on its understanding of related policies. Therefore, central government organs and people’s organizations should actively incorporate multichannel and full media publicity of SP policies into their work. They should foster the two-way communication of policies by organizing SP activities such as training sessions, publicity meetings, Science Week and S&T Day.” (Liu și colab. 2019).

 

Tabelul 2 Numărul de citări al unor documente care conțin politici publice pentru popularizarea științei în Republica Populară Chineză.

·         În fine, popularizarea științei poate fi făcută la scară națională și pe baze utilitariste, pentru creșterea bunăstării, fără nici o agendă iluministă (UNESCO), autoritaristă (Spanial lui Franco, China), sau totalitară (URSS, România comunistă): cazul Indiei (Raza și colab. 2013).

 

 

Comentarii despre popularizarea științei în România

 

În urma incursiunii superficiale în corpul de literatură al științei popularizării științei impresia care se degajă este că România se află într-o situație atipică:

·         Pe de o parte este activă o tendință defazată în timp față de occident, aflată în dispută cu religia. Îi corespunde un model umanist ateist de popularizare, care acceptă un nucleu epistemic tare al științei, autoritatea ei rezultată din obiectivitate. Ponderea mare a ideologizării explicite ateist umaniste, sau implicite prin idiosincrazii declarate față de alte moduri de a gândi lumea, a acestei părți a popularizării științei din România se încadrează în tendințe stabilite științific la scară europeană (figura 3).

·         Pe de altă parte se manifestă un mimetism cultural în fază cu occidentul, și anume prin relativismul cultural, “știința” post-normală, marxismul cultural, cu renunțarea la idealul metodologic al obiectivității cunoașterii științifice. În această abordare popularizarea științei, înseamnă implicarea directă a beneficiarilor, a publicului, în procesul de producție a științei, participarea la formularea problemelor și chiar la desfășurarea cercetării științifice. Susținătorii acestei abordări par să fie mai puțini la noi și sunt asociați unor instituții academice.

 

Pare să existe și un potențial de evoluție în spațiul cultural românesc. Importul în România al temelor și mizelor popularizării științei din etape istorice anterioare sau actuale ale occidentului nu poate duce la aceleași fenomene ca acolo pentru că există cunoaștere științifică nouă despre procesele culturale menționate, care în mod inevitabil va fi importată și ea. În România nișa ideologiilor politice de stânga nescientiste nu e eliberată, fiind ocupată de produse culturale religioase. Scientismul și marxismul cultural se manifestă simulta în mod incoerent, în timp ce în occident cel de-al doilea a urmat primului și a răspuns nevoilor la care modurile religioase de a gândi lumea nu mai puteau răspunde, fiind în declin.

 

Nu este exclus ca în România să evolueze cultural o abordare pragmatică, utilitaristă a comunicării științei, după modelul care pare să existe în India. Această abordare e decuplată explicit de mize existențiale, spirituale. Aș numi acest stil modelul Presura de popularizare. În acest moment poziția domnului Presura mi se pare cea mai avansată evolutiv dintre cei care operează în domeniu la noi, în sensul că este adaptată la realitățile culturale și economice ale noastre și are cel mai mare potențial de multiplicare ca trăsătură culturală a proiectelor de popularizare a științei la scară socială mare. Pare important ca această popularizare să fie atât a rezultatelor, cât și a procesului care duce la aceste rezultate, adică a presupozițiilor, metodelor, de ce nu și a a experiențelor psiho-sociale ale oamenilor de știință – nu pentru a insista pe anecdotic, ci tocmai pentru a le așeza în contrapondere cu disciplina și rigoarea care asigură obiectivitatea cunoașterii de acest fel, atâta câtă poate fi.

 

Încheiere 

 

Pornind de la câteva întrebări ocazionate de o situație aflată pe agenda publică am făcut împreună o mică incursiune în domeniul științei popularizării științei. Domeniul pare destul de matur, cu schimbări de paradigmă la scara a câteva decenii. Conținuturile științifice sunt interesante și destul de surprinzătoare. Impresiile, ca și comentariile, sunt perspective parțiale și fragmentare. Ele pot fi utile, în absența a ceva mai bun, cui ar dori să înceapă să se orienteze în acest câmp de cunoaștere. Dacă dinspre centrul formulat în limbaje tehnice, esoterice, spre marginea mai ușor inteligibilă nu ar mai crește siguranța de sine în atitudini și afirmații (figura 1), poate că am avea de câștigat.

 

Jurnalismul de știință, cartea de știință și popularizarea științei merită un loc mult mai important în societatea noastră decât le au acum.

 

 

Exemple de titluri bibliografice

 

Sinteze conceptuale și metodologice într-o abordare cu păstrarea autorității epistemice a științei, identitatea domeniului științific al comunicării științei

1.      Bauer W. M., 2009, The evolution of public understanding of science – discourse and comparative evidence, Science, Technology & Society, 14, 2: 221-240

2.      Bucchi M and Trench B (eds), 2014, Routledge Handbook of Public Communication of Science and Technology, 3^rd edn. London: Routledge

3.      Jamieson K. H., Kahan D. M., Scheufele D. (eds.), 2017, The Oxford Handbook of the Science of Science Communication, Oxford University Press, New York

4.      Kahan, D. M., 2015, What is the 'Science of Science Communication' ? Journal of Science Communication, 14(3), 1-10, Yale Law School, Public Law Research Paper No. 539

 

Abordări cu destructurarea autorității epistemice a științei

5.      Hilgartner S., 1990, The dominant view of popularizatio: conceptual problems, political uses, Social Studies of Science, 20, 519-539

6.      Myers G., 2003, Discourse studies of scientific popularization: questioning the boundaries, Discourse Studies, 5, 2: 265-279

 

Fundamentarea metodologiilor domeniului disciplinar

7.      Fuchslin T., 2019, Science communication scholars use more and more segmentation analysis: can we take them to the next level ? Public Understanding of Science, 28, 7: 854-864

8.      Raza G., Singh S., Dutt B., 2002, Public, Science and Cultural Distance, Science Communication, 23, 3: 293-309

 

Interpretări ale semnificației popularizării științei

9.      Jurdant B., 1993, Popularization of science as the autobiography of science, Public Understanding of Science, 2, 4: 365-374

10.  Sava M., 2011, Public understanding of science: science PR and popular culture, Revista Română de Jurnalism și Comunicare, 6, 1: 5-13

 

Instrumentalizarea popularizării științei pentru ideologii

11.  Botnariuc N., 1959, Ch. Darwin si teoria sa despre evolutia vietuitoarelor, Societatea pentru raspîndirea stiintei si culturii, Bucureşti, cota BCU II 248183

12.  Gavroglu K., 2012, Science popularization, hegemonic ideology and commercialized science, Journal of History of Science and Technology, 6, 15 pagini

13.  Nieto-Galan A., 2013, From papers to newspapers: Miguel Masriera (1901-1981) and the role of science popularization under the Franco regime, Science in Context, 26, 3: 527-549

14.  Nielsen K. H., 2019, 1947-1952: UNESCO’s division for science & its popularization, Public Understanding of Science, 28, 2: 246-251

15.  Orthia L. A., 2020, Strategies for including communication of non-Western and indigenous knowledges in science communication histories, Journal of Science Communication19, 2: A02

16.  Pandora K., 2019, Popularizing, moralizing, and the soul of American science, Isis, 110, 4: 784-787

17.  Zhu K., Horst M., 2019, Science communication activism: protesting traditional Chinese medicine in China, Public Understanding of Science, 28, 7: 812-827

 

Politici publice pentru comunicarea științei

18.  Cortassa C., Polino C., 2015, Promoting scientific culture: a review of public policies in the Ibero-American Countries, Journal of Scientific Temper, 3, 135-162

19.  Liu Y., Tong H., Zhao X., Gao L., Jiao Y., 2019, Analysis of science popularization policies issued by Chinese central government organs and people’s organization from 2011 to 2015, Cultures of Science, 2, 2: 109-127

20.  Raza G., Singh S., Kumar P.V.S., 2012, Public Understanding of Science: Glimpses of the Past and Roads Ahead. In: Schiele B., Claessens M., Shi S. (eds) Science Communication in the World. Springer, Dordrecht. https://doi.org/10.1007/978-94-007-4279-6_9

21.  Rent F, 2019, A brief review of the four-decade evolution of science popularization in China, Cultures of Science, 2, 3: 183-192

22.  Shibarshina S. V., Maslanov E. V., 2020, Science communication in the Soviet Union: science as vocation and profession, Social Epistemology, 34, 2: 174-183

 

Sociologia comunicării științei

23.  David Y. B.-B., Garty E. S., Baram-Tsabari A., 2020, Can scientists fill the science journalism void? Online public engagement with science stories authored by scientists, PLoS ONE, 15, 1: e0222250. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0222250

24.  McDonald L., Barriault C., Merritt T., 2020, Effects of Gender Harassment on Science Popularization Behaviors, Public Understanding of Science, online first, https://doi.org/10.1177/0963662520946667

25.  Piel H., 2019, Complicating the story of popular science: John Maynard Smith’s „Little Penguin” on The Theory of Evolution, Journal of the History of Biology, 52: 371-390