„Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte, cultivând destoiniciile intelectuale, în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toata viaţa” (Ioan Slavici)
Noi
sâmbătă, 6 iunie 2015
vineri, 5 iunie 2015
Puterea cuvântului şi a fi profesor
„Puterea cuvântului” este o expresie cu
propria ei putere. Ca purtător de sens este o metaforă, un hibrid de prima
generaţie din nişte soiuri de cuvinte importante, putere şi cuvânt. Referentul acestei
metafore are în vedere capacitatea de a influenţa deciziile oamenilor utilizând
cuvintele, dar nu la modul generic, ci printr-un mic text sau o cuvântare
apelând la mijloacele persuasiunii cu toate dimensiunile ei raţionale şi
emoţionale.
Sensul ei potenţial însă, adică ce ne
poate reverbera maximal expresia în minte, poate fi mult mai larg, nu doar cel
constrâns de exigenţele empirice ale referentului descris mai sus. A explora
sensul potenţial este folositor pentru a vedea ce pierdem eventual dacă rămânem
în capcana referentului de zi cu zi. Pe această bază vom şti unde sunt
mutaţiile potenţiale pentru schimbarea practicii utilizării unei expresii. Prin
aceste mutaţii se manifestă capacitatea noatră de a crea, de a contribui la
mişcarea culturii şi prin ea la mişcarea lumii.
De obicei intrăm în astfel de explorări ale
fundamentelor înţelesului prin intuiţii sau observaţii empirice rezultate
dintr-un brainstorming. Apoi le sistematizăm şi le prezentăm raţional, nu în
ordinea genezei, cum se spune, ci în ordinea întemeierii, adică a unei scheme
de argumentare asezonată cu elemente de persuasiune apelând la emoţii elevate (elemente
de stil) astfel încât să aibă o putere cât mai mare de influenţare a
celorlalţi, aceştia să le accepte şi să ducă ceva din ce am scris sau spus mai
departe prin ei înşişi.
Observaţie empirică: nimeni
nu spune că puterea cuvântului se referă şi la utilizarea termenilor masă şi
energie în discursurile ştiinţifice. Şi totuşi se construiesc bombe atomice şi
centrale nucleare folosind aceste cuvinte.
Intuiţie: cuvintele
şi ce se poate cosntrui cu ele sunt doar resurse pentru un om, părţi din
proiecte ale acestuia.
S-ar părea că atunci când credem că o propoziţie
se referă la o stare de fapt despre nişte obiecte ca într-o oglindă, adică
folosim o teorie a adevărului prin corespondenţă (atomul e format din nucleu şi
electroni , Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, etc ) nu ne mai apare în prim
plan puterea cuvintelor, ci ne ducem direct la puterea care rezultă din
utilizarea stării de fapte pe care o considerăm reală.
Cine nu acceptă realitatea acelor
propoziţii nu le poate folosi în proiectele personale. Nu cred în propoziţiile
mecanicii şi termodinamicii, nu o să fac automobile, o să merg pe jos sau cu
calul. Nu cred în adevărul propoziţiilor din texte sacre, nu o să am o un mod
de viaţă spirituală caracteristic comunităţilor respective.
Dar n-am nevoie de propoziţiile
termodinamicii ca să am o viaţă spirituală într-o comunitate religioasă. Şi n-am
nevoie de propoziţiile din textele sacre ca să îmi repar maşina de spălat când
se strică.
Tratăm cuvintele ca pe un geam transparent
prin care vedem realitatea. Dar cuvintele nu sunt un unic geam transparent ca o
sferă a lumii personale sau grupale. Ele alcătuiesc ferestre, ca într-o casă.
Ferestrele sunt într-o anumită ordine în casă, nu le pun pe podea decât la o
instalaţie de artă contemporană. Nu le pun pe toţi pereţii camerei. Sunt mai
mici la mansardă şi mai mare la living. Între ele se află pereţi. Ş.a.m.d
Fără geamuri n-am vedea realitatea. Puterea
aceasta invizibilă a cuvântului, geam cu geam, pare a fi puterea gândirii
raţionale locale, regionale, pe domenii de preocupări ale existenţei noastre (domenii
ştiinţifice, religii). Aici adevărurile prin corespondenţă sunt indiscutabile.
Când te uiţi pe geam afară nu te gândeşti la geam.
Puterea cuvântului obţinută printr-un
efort de reflexie se bazează pe relaţii între ferestre şi camere, pe
arhitectura gândirii, pe structuri observate. Este o putere rezultată din evidenţierea
coerenţei între domeniile realităţii observate prin ferestre, o coerenţă între
diversele relaţii de corespondenţă observate.
Filosofia se ocupă în bună parte cu
situaţia acestor geamuri, unul câte unul, dar şi cu situaţia ferestrelor ca
părţi din casa gândirii. Sunt atât de transparente cum credem la prima impresie
? Ce se întâmplă când se sparg ? Cine construieşte geamuri şi prin ce metodă ?
Cine plăteşte spălatul şi schimbatul ? Se pot spăla şi pe dinafară, pe partea
cu realitatea, sau numai pe dinăuntru ? Unde sunt aşezate ? Unde e mai bine să
fie aşezate ? Ş.a.m.d
Puterea cuvântului rezultă aşadar
explicit, conform sensului de dicţionar, din puterea artei scrisului şi
vorbitului, iar implicit, conform sistematizării unor observaţii empirice şi
intuiţii, din puterea gândirii raţionale. Mai rămâne ceva pe lângă acestea care
dau forţa omului ?
Puterea cuvântului este atât de mare că te
şi sperii. Nu mai miră pe nimeni că unii spun într-un anumit context şi cu un
anumit folos că la început a fost cuvântul cu majusculă.
În măsura în care puterea cuvântului unui
om este limpede corelată cu faptele acelui om atunci el poate fi profesor.
____
Când am scris acest
text mi-am adus aminte de profesorul Mihail-Radu Solcan. Îl dedic memoriei
dânsului.
miercuri, 3 iunie 2015
Despre slăbiciune, modestie şi falsă modestie
Modestia se confundă cu slăbiciunea. Slăbiciunea duce la neîncredere
deplină în forţele tale şi atunci alegi un comportament retractil pur şi simplu
din teamă, din inferioritate. Modestia însă nu reflectă inferioritate, ci
putere. Ea se bazează pe încredere şi dragoste.
Încrederea este în ceea ce poţi face tu singur şi în faptul că nu eşti
singur când faci ceea ce faci. Ceva, cineva te susţine, în măsura în care pui
umărul şi tu. Încrederea îţi permite să nu declami prin vorbe ori locul de
aşezare între semeni ceea ce poţi face, să nu ceri (chiar fără să îţi dai seama)
nici un fel de recunoaştere anticipată cu rostul de a te încuraja în ceea ce
urmează să faci. Şti ce poţi face şi nu ai nevoie de confirmări, de (auto)încurajări.
Dragostea controlează modul de manifestare a încrederii. Ai putea,
încrezător fiind, să foloseşti capacităţile pe care le ai pentru a-i domina pe
ceilalţi, fie şi pentru un timp (pentru că orice naş îşi are naşul). Dar alegi
varianta care să menajeze sensibilităţile celorlalţi.
Modestia este o superioritate naturală, pe care ceilalţi simt că o pot lua
ca model fără să fie lezat amorul lor de sine. Modestul nu se simte superior,
dar ceilalţi simt că le este.
Între slăbiciune şi modestie diferenţa este una de stare naturală, nu o
poţi influenţa printr-o alegere. Doar oamenii suficient de puternici pot fi
modeşti.
Omul inteligent care se simte superior poate acţiona ca şi cum ar fi modest.
Dar disponibilitatea lui de a fi modest se va epuiza repede, pentru că va
aştepta un rezultat rapid din partea
celoralţi, o schimbare în atitudinea faţă de el, să îi propună să fie cel dintâi deşi el alege să
fie cel din urmă. Oamenii însă încearcă vreme lungă pe cei cu aparenţa
modestiei, fie considerându-i slabi şi încercând să-i domine, fie
considerându-i prefăcuţi şi provocându-i pentru a ieşi din starea falsă
afişată. Jucând, nefiind natural, aparent modestul iroseşte o parte din energia
sa cu asta, ceea ce îi conferă o anumită slăbiciune în acţiunile care îi rămân sincere. Falsul modest va sfârşi
prin a exploda în urma frustrărilor acumulate dintr-o recunoaştere pe care o aşteaptă permanent,
şi de care modestul autentic nu are nevoie. Modestul autentic va deveni tot mai
puternic din încercările la care este supus, câştigând fără să vrea aprecierea oamenilor, de
care altminteri el fuge mereu.
Între falsa modestie şi modestie diferenţa este una de alegere morală. Doar
cei puternici care au ales binele pot fi modeşti.
marți, 2 iunie 2015
Putere, lideri şi "dezvoltare durabilă"
Situaţiile de criză, când
deciziile trebuie luate în timp aproape real, arată limpede că organizaţiile
statale, ca o orice organizaţii, sunt proiecte de acţiune ale liderilor lor în
care toţi ceilalţi membri ai organizaţiei sunt resurse umane pentru lideri.
Că liderii îşi asumă sau nu ori
în ce măsură îşi asumă scopuri preexistente stipulate în sisteme de reguli
constituţionale, că aceste scopuri reflectă agenda tuturor cetăţenilor sau mai
degrabă interese personale şi grupale ale celor din elită, că şeful statului
are mai multă sau mai puţină putere efectivă în mâinile lor, o parte rămânând
altor oameni din organizaţie (altor puteri), că se dezvoltă sau nu un sistem de
proceduri prin care la o anumită scară de timp influenţează formulare
scopurilor asumate de lideri şi cine sunt liderii ca atare sunt doar detalii. Niciodată
liderii nu vor fi cetăţenii, iar afirmaţia că puterea aparţine poporului este
un instrument normativ retoric de maximizare a producţiei organizaţiei statale
prin motivarea cetăţenilor cu un anumit nivel cultural să dezvolte şi să producă
ceva care să fie preluat parţial de către stat prin sisteme de taxare.
E clar că unităţile selecţiei la
nivel global sunt sisteme formate din lideri de stat cu resursele lor umane şi
neumane. Esenţial este conceptul
holist de stat, nu statul ca sistem de instituţii publice. Acest concept holist
asigură coeziunea unităţii selecţiei şi graniţele ei bine delimitate faţă de
alte state, în absenţa căreia competiţia şi selecţia n-ar exista.
În aceste condiţii conceptul de "dezvoltare durabilă" ca
ideologie globală nu este decât una dintre ideologiile păcii, un program cu
efecte de permeabilizare a graniţelor şi anulare a posibilităţii selecţiei
între state, o ideologie a cărei precaritate ştiinţifică în calitate de teorie
globală de dezvoltare cu sursa culturală în anumite state este pusă în lumină
de problemele de securitate, de pregătirile evidente pentru un eventual război.
Nu e nimic ştiinţific într-o astfel de pseudoteorie cu accente ecocentrice şi
radicalisme verzi şi egalitariste asociate ei. Este o ideologie politică originând
într-o anumite zonă a planetei, la fel ca altele, cu adepţii ei şi o anumită
legitimitate globală prin deciziile organismelor ONU. Odată cu dispariţia ONU
ar dispărea şi ea.
Din câte pot să îmi dau seama conţinutul ştiinţific al chestiunii
dezvoltării durabile, perenitatea problematicii, se poate recupera în termenii
sistematizării cercetării relaţiilor dintre sistemele naturale şi cele
socio-economice ca activitate descriptivă, decuplată de scopuri politici
exprimate normativ, dar care să dea seama de modul de atingere a scopurilor aşa
cum sunt ele în funcţie de resursele şi serviciile naturale produse la diferite
scări spaţio-temporale. Aici locul ecologilor este clar, doar ei pot oferi o
perspectivă relevantă asupra proceselor cuplate abiotic biologice care susţin
producţia de servicii naturale.
Conţinutul instituţional va rămâne cel reflectat în reglementările
existente de nivel operaţional (arii protejate, etc), dar fără o legătură
puternică cu dezvoltarea statului ca atare. Rămâne o componentă a securităţii
statului, statul pur şi simplu depinde de funcţionarea sistemelor naturale
într-un mod pentru înţelegerea căruia ecologia este extrem de relevantă. Se
poate face un business serios în această zonă. Ce nu se susţine este doar
relevanţa politică holistă generală, în orice vremuri, a acestor demersuri. “Sustainability
science” rămâne utilă de cunoscut ca abordare contingentă, episodică istoric, cu relevanţă actuală pentru managementul
strategic al capitalului natural în contextul instituţional actual global şi
mai ales european, dar nu ca direcţie strategică de dezvoltare a unei
discipline ştiinţifice.
Cât despre caracterizare ştiinţifică a evoluţie a sistemelor socio-naturale
de state asta mi se pare mai degrabă o chestiune inteligibilă prin prisma
teoriilor evoluţiei culturale, a evoluţiei instituţiilor, aflate acum abia în
fază incipientă de integrare a puzderiei de abordări economice, sociologice,
din teoriile politice şi din filosofia politică. Dar direcţia fertilă din punct
de vedere ştiinţiic aceasta cred că este, nu cea a “sustainability science”, o
un demers cu miză politică pozitivă din punct de vedere al păcii globale, dar
fără consistenţă ştiinţifică după cum arată realitatea permanentă a tentaţiilor
beligerante.
Dacă omenirea va ajunge să nu mai practice războiul va fi din alte cauze,
nu ca rezultat al aplicării ştiinţei durabilităţii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)