Situaţiile de criză, când
deciziile trebuie luate în timp aproape real, arată limpede că organizaţiile
statale, ca o orice organizaţii, sunt proiecte de acţiune ale liderilor lor în
care toţi ceilalţi membri ai organizaţiei sunt resurse umane pentru lideri.
Că liderii îşi asumă sau nu ori
în ce măsură îşi asumă scopuri preexistente stipulate în sisteme de reguli
constituţionale, că aceste scopuri reflectă agenda tuturor cetăţenilor sau mai
degrabă interese personale şi grupale ale celor din elită, că şeful statului
are mai multă sau mai puţină putere efectivă în mâinile lor, o parte rămânând
altor oameni din organizaţie (altor puteri), că se dezvoltă sau nu un sistem de
proceduri prin care la o anumită scară de timp influenţează formulare
scopurilor asumate de lideri şi cine sunt liderii ca atare sunt doar detalii. Niciodată
liderii nu vor fi cetăţenii, iar afirmaţia că puterea aparţine poporului este
un instrument normativ retoric de maximizare a producţiei organizaţiei statale
prin motivarea cetăţenilor cu un anumit nivel cultural să dezvolte şi să producă
ceva care să fie preluat parţial de către stat prin sisteme de taxare.
E clar că unităţile selecţiei la
nivel global sunt sisteme formate din lideri de stat cu resursele lor umane şi
neumane. Esenţial este conceptul
holist de stat, nu statul ca sistem de instituţii publice. Acest concept holist
asigură coeziunea unităţii selecţiei şi graniţele ei bine delimitate faţă de
alte state, în absenţa căreia competiţia şi selecţia n-ar exista.
În aceste condiţii conceptul de "dezvoltare durabilă" ca
ideologie globală nu este decât una dintre ideologiile păcii, un program cu
efecte de permeabilizare a graniţelor şi anulare a posibilităţii selecţiei
între state, o ideologie a cărei precaritate ştiinţifică în calitate de teorie
globală de dezvoltare cu sursa culturală în anumite state este pusă în lumină
de problemele de securitate, de pregătirile evidente pentru un eventual război.
Nu e nimic ştiinţific într-o astfel de pseudoteorie cu accente ecocentrice şi
radicalisme verzi şi egalitariste asociate ei. Este o ideologie politică originând
într-o anumite zonă a planetei, la fel ca altele, cu adepţii ei şi o anumită
legitimitate globală prin deciziile organismelor ONU. Odată cu dispariţia ONU
ar dispărea şi ea.
Din câte pot să îmi dau seama conţinutul ştiinţific al chestiunii
dezvoltării durabile, perenitatea problematicii, se poate recupera în termenii
sistematizării cercetării relaţiilor dintre sistemele naturale şi cele
socio-economice ca activitate descriptivă, decuplată de scopuri politici
exprimate normativ, dar care să dea seama de modul de atingere a scopurilor aşa
cum sunt ele în funcţie de resursele şi serviciile naturale produse la diferite
scări spaţio-temporale. Aici locul ecologilor este clar, doar ei pot oferi o
perspectivă relevantă asupra proceselor cuplate abiotic biologice care susţin
producţia de servicii naturale.
Conţinutul instituţional va rămâne cel reflectat în reglementările
existente de nivel operaţional (arii protejate, etc), dar fără o legătură
puternică cu dezvoltarea statului ca atare. Rămâne o componentă a securităţii
statului, statul pur şi simplu depinde de funcţionarea sistemelor naturale
într-un mod pentru înţelegerea căruia ecologia este extrem de relevantă. Se
poate face un business serios în această zonă. Ce nu se susţine este doar
relevanţa politică holistă generală, în orice vremuri, a acestor demersuri. “Sustainability
science” rămâne utilă de cunoscut ca abordare contingentă, episodică istoric, cu relevanţă actuală pentru managementul
strategic al capitalului natural în contextul instituţional actual global şi
mai ales european, dar nu ca direcţie strategică de dezvoltare a unei
discipline ştiinţifice.
Cât despre caracterizare ştiinţifică a evoluţie a sistemelor socio-naturale
de state asta mi se pare mai degrabă o chestiune inteligibilă prin prisma
teoriilor evoluţiei culturale, a evoluţiei instituţiilor, aflate acum abia în
fază incipientă de integrare a puzderiei de abordări economice, sociologice,
din teoriile politice şi din filosofia politică. Dar direcţia fertilă din punct
de vedere ştiinţiic aceasta cred că este, nu cea a “sustainability science”, o
un demers cu miză politică pozitivă din punct de vedere al păcii globale, dar
fără consistenţă ştiinţifică după cum arată realitatea permanentă a tentaţiilor
beligerante.
Dacă omenirea va ajunge să nu mai practice războiul va fi din alte cauze,
nu ca rezultat al aplicării ştiinţei durabilităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu