Biserica, statul și râmele lui Darwin

 

În acest text pun la dispoziția publicului avizat trei instrumente formale pentru a-și reprezenta relația dintre Biserică și stat: hiperciclul, ciclul adaptativ și panarhia. Ultima carte a lui Charles Darwin (Darwin 1881) se ocupă cu rolul râmelor în funcționarea solului: constată că bunul mers al plantelor ajută râmele să trăiască, iar faptul că rămele se hrănesc în sol și trăiesc bine ajută plantele la rândul lor să trăiască. Avem o primă documentare a ceea ce azi numim hiperciclu, un mecanism prin care sistemele productive se organizează în sisteme mai complexe prin susținere reciprocă (figura 1). Dar cum se schimbă solul cu totul, sau societatea ca întreg, în timp ?

 

 

Figura 1 Exemplu de hiperciclu foarte simplu: plantele furnizează resurse râmelor, râmele furnizează servicii plantelor (după Amor și colab. 2017). Hiperciclul are loc în sistemul sol-plante.

 

Un instrument euristic pentru a cerceta ce se întâmplă cu tot sistemul în care au loc hipercicluri de felul celui din figura 1 este ciclul adaptativ (figura 2). De-a lungul timpului, mult mai lung decât cel al vieții entităților care formează hiperciluri mai rapide în interior, are loc 1) o creștere a producției de ansamblu prin exploatarea resurselor, apoi 2) o păstrare constantă a producției și o intensificare a serviciilor cu accent pe conservarea resurselor, la un moment dat 3) sistemul intră în colaps și resursele imobilizate în hipercicluri se eliberează și 4) urmează o etapă de reorganizare.

 

Figura 2 Cele patru etape ale unui cicul adaptativ (sursa aici)

 

Panarhia introduce explicit noțiunea de scară de observare (de timp, în spațiu, de mărime a rețelei sociale sau economice, de complexitate a sistemului și număr de variabile observabile în el, etc) astfel: există cicluri adaptative mai rapide și mai localizate, de scări mai mici, și cicluri adaptative mai lente și mai extinse ca scără, și între acestea sunt legături cauzale (figura 3). De exemplu etapele de conservare la scări mari pot iniția pe cele de reorganizarea urmată de creștere și acumulare la scări mai mici, iar etapele de colaps la scări mici, dar având loc în multe astfel de sisteme complexe mai simple, poate inițial etapa de eliberare a resurselor la scări mari, destabilizându-le.

 

Figura 3 Noțiunea de panarhie (sursa aici) cu sugerarea unor legături între fazele ciclurilor adaptative de diferită scări.

 

Noțiunile de hipercicluri, ciclul adaptativ și panarhie sunt formale, nu au un conținut obligatoriu, sunt extrase din observarea multor situații empirice și se pot eventual formaliza matematic. Toate aceste noțiuni se pot aplica pentru interpretarea observațiilor empirice în cele mai variate contexte unde avem de a face cu entități productive naturale, mentale, sociale, economice, culturale, spirituale, mixte.

 

Relația dintre Biserică și stat în cadrul unei țări sau al unei entități suprastatele poate fi gândită în termenii unui hiperciclu mai complicat decât cel cercetat de Darwin, dar și complementar prin prisma felului cum are loc schimbarea în timp și apar ciclurile adaptative. În funcție de scara de timp a obervațiilor empirice (mai scurtă sau mai îndelungată) poate fi util un anumit instrument formal, sau altul. Dacă observăm că scara de timp a funcționării lumii (“solului” darwinian) în care se află Biserica e mult mai mare empiric, istoric, ca a statului, putem gândi și în termeni de panarhie, în sensul că anumite valori conservate la această scară mare ajută la reinițiera funcționării țărilor cu noi forme ale statelor forme după ce forma veche a colapsat. Dacă statele decid să distrugă Biserica local și construiesc forme noi de cvasi-spiritualitate pe care le controlează (cazul comunist în Coreea de Nord, sau poate al Chinei, sau idealul spiritual corectitudinii politice ), atunci relația e inversă și viabilitatea lumilor spirituale construite va depinde de cum funcționează statul respectiv.

 

În acest text nu urmărim un adevăr empiric sau altul, acesta depinde de rezultatul cercetărilor efective asupra situațiilor din teren, ci numai să arătăm că modul de gândire poate fi mult mai nuanțat și subtil decât simplele descrierei gramaticale în limbaj comun ne permit. Instrumentele formale reprezentate grafic, vizual, sunt accesibile publicului larg și ne permit exprimarea mult mai fină a unor intuiții sau observații despre sisteme complexe în care trăim.

 

Nu e exclus ca aceste noțiuni formale să aibă și vreo utilitate teologică (de exemplu, ciclul adaptativ al unui sistem complex cu variabile lumești și spirituale poate fi unic și poate avea în creștinism o fază de organizare – Creația, una de exploatare a resurselor lumești după cădere, una de creștere și conservare după Întrupare, una de elaberare și colaps la a doua venire, și una de reorganizare prin Judecată și de stabilizare în veșnicie; în alte religii pot fi mai multe cicluri cu specificări diferite ale felului cum au loc procesele din structura lor), dar acest tip discuții iese din cadrul acestui text.

 

 

Bibliografie

 

Amor D. R., Montanez R., Duran-Nebreda S., Sole R., 2017, Spatial dynamics of synthetic microbial mutualists and their parasites, PLOS Computational Biology, 13(8): e1005689. https://doi.org/10.1371/journal.pcbi.1005689

 

Darwin, C. R. 1881. The formation of vegetable mould, through the action of worms. London: John Murray, mai multe

 

Impresii despre știința popularizării științei și posibile avantaje ale modelului Cristian Presura

 

Modul de raportare a publicului și a politicienilor la cunoașterea științifică în perioada pandemiei a fost dominat de extreme : fie încredere exagerată, necritică, fie lipsă totală de încredere. Este această situația inevitabilă ? Depinde ea de cunoașterea de către publicul larg a științei prin popularizare, de educația din școală și de formarea continuă ulterioară prin lecturi permanente ? Intuiția noastră că răspunsul este negativ la prima întrebare și pozitiv la cea de a doua are vreo bază științifică, sau mai degrabă e rezultatul faptului că trăim într-o cultură în care idealul iluminist este prezent în mințile multor oameni în urma eforturilor și investițiilor publice anterioare în educație ? Dacă am afla că răspunsul la a doua întrebare este negativ ce am putea face ?

 

Astfel de întrebări și problema răspunsului la ele par să fie specifice unui domeniu al științei, și anume știința popularizări, sau comunicării științei. O clarificare a lor printr-un efort social comun ar putea fi de folos pentru mai buna dezvoltare a popularizării științei în România și evoluția mentalității publice către o atitudine rezonabilă față de știință, bazată pe cunoaștere meritelor, dar și a limitelor. În acest text vom explora puțin domeniul și vom încerca să vedem cam ce am putea câștiga dintr-o aprofundare a lui.

 

 

Amploarea literaturii științifice despre popularizarea știnței, conturarea domeniului

 

O căutare pe Google academic pentru sintagma "vulgarisation scientifique" duce la 12000 ocurențe (dacă se adaugă AND Roumanie 594 ocurențe, AND Europe 6880 ocurențe, AND Chine 2150 ocurențe). Pentru echivalentul în limba engelză "science popularization" avem 10500 de ocurențe (AND Romania 256 ocurențe, AND Europe 3480 ocurențe, AND China 6330 ocurențe), pentru “popularization of science” 9690 ocurențe (AND Romania 311 ocurențe, AND Europe 5190 ocurențe, AND China 2880 ocurențe). Putem estima că există câteva zeci de mii de titluri în domeniu. E limpede că a-ți face o imagine serioasă despre știința popularizării științei e un job în sine.

 

Câteva reviste dedicate domeniului par a fi (cu hiperlink-uri spre paginile lor): Public understanding of science, Social studies of science, Science in Context, Science Communication, Journal of Science Communication, Science, Technology & Society, Journal of Scientific Temper (JST), Cultures of Science. La acestea se adaugă alte reviste în care apar articole de specialitate din acest domeniu, cum sunt: Social epistemology, Journal of communication, Discourse studies.

 

Un mic eșantion de 24 de titluri extrase la întâmplare din această literatură poate fi grupat pe următoarele teme :

·         Sinteze conceptuale și metodologice într-o abordare cu păstrarea autorității epistemice a științei, identitatea domeniului științific al comunicării științei [1-4]

·         Abordări cu destructurarea autorității epistemice a științei – relativiste, constructivist sociale, critice [5-6]

·         Fundamentarea metodologiilor domeniului disciplinar [7-8]

·         Interpretări ale semnificației popularizării științei [9-10]

·         Instrumentalizarea popularizării științei pentru ideologii [11-17]

·         Politici publice pentru comunicarea științei [18-22]

·         Sociologia comunicării științei [23-25]

 

Impresia care se conturează este că avem de aface cu un domeniu științific inter-disciplinar care apelează la ștințe sociale și umane și tinde să aibă nuanțe transdisciplinare când apar mize ideologice. Un exemplu de rezultat al unei sinteze metodologice care păstrează obiectivitatea produselor științei este în figura 1, iar unul care tinde să anuleze granițele clare dintre produsele științifice și produse culturale care popularizează știința este în figura 2. S-ar părea, de asemenea, că în acest domeniu a existat o evoluție de la o paradigmă științifică la alta de-a lungul ultimilor 60 de ani (tabelul 1).

 

Figura 1 Reprezentare grafică a relației dintre nucleu dur științific (în limbaj “ezoteric”) și zona accesibilă publicului și altor utilizatori (PUS = public understanding of science). Preluat din Bauer (2009). Spre centru crește legitimitatea epistemică, spre margine crește siguranța de sine în atitudini și afirmații. Zona periferică e influențată puternic de procese economice și politice.

 

Figura 2 Gradient de produse culturale de comunicare între centrul nucleului dur din figura 1 și zona concentrică exterioară în care se face popularizarea. Sugestia este că există un continuum fără granițe extrem de clare. Preluat din Hilgartner (1990).

 

Tabelul 1 Schimbări majore de abordare în știința popularizării științei de la “alfabetizare” științifică, la înțegerea științei și la societatea bazată pe știință (preluat din Bauer 2009).

Conținuturi științifice ale domeniului

 

Pentru a stimula interesul publicului pentru domeniu am selectat câteva cunoștințe științifice din acest domeniu. Nu e deloc sigur că sunt cele mai importante, dat fiind că am parcurs numai 24 de titluri din măcar sutele necesare. Conținuturile științifice pe care le-am ales sunt adesea contraintuitive, de exemplu:

·         Implicarea în popularize nu scade perfomanța științifică, dar nici nu influențează cariera academică: „We find that, contrary to what is often suggested, scientists active in wider dissemination are also more active academically. However, their dissemination activities have almost no impact (positive or negative) on their careers.” (Jensen și colab. 2008).

·         Mentalitatea scientistă a populației scade când bunăstarea socială crește: "Eurobarometer 63.1 (2005) included four propositions, each one of  them expressing a philosophical postulate of science. People were asked to agree or disagree with each of them: science is omnipotent; science is part of the solution not the problem; science will one day provide a complete world picture; and science should have full autonomy. Statistically, these items form a consistent scale, positioning people with regard to the ideology and myth of science [...] By plotting the average scores of ‘scientific ideology’ we  find a negative correlation with level of socio-economic development across Europe. As economic development and science literacy increase, belief in scientific ideology decreases." (Bauer 2009, figura 3)

Figura 3 Corelație inversă între bunăstarea economică în țările de UE și credința oamenilor în mitul științei (după Bauer 2009).

 

·         Asumarea identității culturale scientiste nu e asociată cu cunoașterea științifică: “research shows that standardized test questions that assess “belief” in evolution don’t genuinely measure knowledge of either evolutionary science or science generally. Instead, they measure commitment to a form of cultural identity that features religiosity” (Kahan 2015).

·         Investițiile mari în popularizarea științei nu duc în mod necesar la creșterea cunoștințelor științifice deținute de mase: “despite massive efforts at popularization of science by governmental and non-governmental agencies in the west, large-scale surveys administered in US and in several European countries reported only marginal increase in what is called  ‘scientific literacy’. Both who treat science as a saleable commodity and those who argue that communicating science is an imperative to enlighten masses find this a worrisome situation” (Raza et al. 2013).

·         Nu există o legătură între deținerea de cunoaștere științifică și susținerea științei: “Higher level of public knowledge will not necessarily increase the public support for and interest in science” (Jamieson et al. 2017 pag. 25).

·         Caracterul religios al credinței în știință este un loc comun, discutându-se și de trădarea acestei credințe: “ In a startlingly like manner, How Superstition Won and Science Lost recounts the virtuous past forged by the nineteenth century’s men of science, individuals who viewed scientific life as a “calling ” and who promoted “the religion of science . . . with evangelical fervor” in order to bring “enlightenment by exposing everyone to the truth, that is, by popularizing science. ” Burnham situates the betrayal of the founding generation in the 1890s” (Pandora 2019).

·         Un aspect contraintuitiv pentru cei care nu au cunoscut direct perioada comunistă este că popularizarea științei poate nu numai să fie cunoscută științifică, ci să și fie organizată pe baze pretins științifice pentru a crește capacitatea națională. „There is a close relationship between the development of science popularization (SP) capacity and national, regional and industrial SP policies in China. As a supply-side factor of national, regional and industrial SP capac-ity building, SP policy provides a legal basis for SP work. It is of great significance for creating a favourable environment for SP and promoting the development of SP work.” (Liu et al. 2019). Citarea politicilor unele de către altele este importantă într-un astfel de context politic: “The cited policies can provide strong arguments for those that cite them to increase their value, authority and information. This citation relationship also reflects the relevance of and inheritance between policies, thus showing the history of policy development.” (Liu et al. 2019, tabelul 2). Entuziasmul popular pentru popularizarea științei se pare că nu este, totuși, suficient de mare și atunci trebuie încurajat: “communication channels for SP policies should be improved. The public’s enthusiasm for participating in SP work depends on its understanding of related policies. Therefore, central government organs and people’s organizations should actively incorporate multichannel and full media publicity of SP policies into their work. They should foster the two-way communication of policies by organizing SP activities such as training sessions, publicity meetings, Science Week and S&T Day.” (Liu și colab. 2019).

 

Tabelul 2 Numărul de citări al unor documente care conțin politici publice pentru popularizarea științei în Republica Populară Chineză.

·         În fine, popularizarea științei poate fi făcută la scară națională și pe baze utilitariste, pentru creșterea bunăstării, fără nici o agendă iluministă (UNESCO), autoritaristă (Spanial lui Franco, China), sau totalitară (URSS, România comunistă): cazul Indiei (Raza și colab. 2013).

 

 

Comentarii despre popularizarea științei în România

 

În urma incursiunii superficiale în corpul de literatură al științei popularizării științei impresia care se degajă este că România se află într-o situație atipică:

·         Pe de o parte este activă o tendință defazată în timp față de occident, aflată în dispută cu religia. Îi corespunde un model umanist ateist de popularizare, care acceptă un nucleu epistemic tare al științei, autoritatea ei rezultată din obiectivitate. Ponderea mare a ideologizării explicite ateist umaniste, sau implicite prin idiosincrazii declarate față de alte moduri de a gândi lumea, a acestei părți a popularizării științei din România se încadrează în tendințe stabilite științific la scară europeană (figura 3).

·         Pe de altă parte se manifestă un mimetism cultural în fază cu occidentul, și anume prin relativismul cultural, “știința” post-normală, marxismul cultural, cu renunțarea la idealul metodologic al obiectivității cunoașterii științifice. În această abordare popularizarea științei, înseamnă implicarea directă a beneficiarilor, a publicului, în procesul de producție a științei, participarea la formularea problemelor și chiar la desfășurarea cercetării științifice. Susținătorii acestei abordări par să fie mai puțini la noi și sunt asociați unor instituții academice.

 

Pare să existe și un potențial de evoluție în spațiul cultural românesc. Importul în România al temelor și mizelor popularizării științei din etape istorice anterioare sau actuale ale occidentului nu poate duce la aceleași fenomene ca acolo pentru că există cunoaștere științifică nouă despre procesele culturale menționate, care în mod inevitabil va fi importată și ea. În România nișa ideologiilor politice de stânga nescientiste nu e eliberată, fiind ocupată de produse culturale religioase. Scientismul și marxismul cultural se manifestă simulta în mod incoerent, în timp ce în occident cel de-al doilea a urmat primului și a răspuns nevoilor la care modurile religioase de a gândi lumea nu mai puteau răspunde, fiind în declin.

 

Nu este exclus ca în România să evolueze cultural o abordare pragmatică, utilitaristă a comunicării științei, după modelul care pare să existe în India. Această abordare e decuplată explicit de mize existențiale, spirituale. Aș numi acest stil modelul Presura de popularizare. În acest moment poziția domnului Presura mi se pare cea mai avansată evolutiv dintre cei care operează în domeniu la noi, în sensul că este adaptată la realitățile culturale și economice ale noastre și are cel mai mare potențial de multiplicare ca trăsătură culturală a proiectelor de popularizare a științei la scară socială mare. Pare important ca această popularizare să fie atât a rezultatelor, cât și a procesului care duce la aceste rezultate, adică a presupozițiilor, metodelor, de ce nu și a a experiențelor psiho-sociale ale oamenilor de știință – nu pentru a insista pe anecdotic, ci tocmai pentru a le așeza în contrapondere cu disciplina și rigoarea care asigură obiectivitatea cunoașterii de acest fel, atâta câtă poate fi.

 

Încheiere 

 

Pornind de la câteva întrebări ocazionate de o situație aflată pe agenda publică am făcut împreună o mică incursiune în domeniul științei popularizării științei. Domeniul pare destul de matur, cu schimbări de paradigmă la scara a câteva decenii. Conținuturile științifice sunt interesante și destul de surprinzătoare. Impresiile, ca și comentariile, sunt perspective parțiale și fragmentare. Ele pot fi utile, în absența a ceva mai bun, cui ar dori să înceapă să se orienteze în acest câmp de cunoaștere. Dacă dinspre centrul formulat în limbaje tehnice, esoterice, spre marginea mai ușor inteligibilă nu ar mai crește siguranța de sine în atitudini și afirmații (figura 1), poate că am avea de câștigat.

 

Jurnalismul de știință, cartea de știință și popularizarea științei merită un loc mult mai important în societatea noastră decât le au acum.

 

 

Exemple de titluri bibliografice

 

Sinteze conceptuale și metodologice într-o abordare cu păstrarea autorității epistemice a științei, identitatea domeniului științific al comunicării științei

1.      Bauer W. M., 2009, The evolution of public understanding of science – discourse and comparative evidence, Science, Technology & Society, 14, 2: 221-240

2.      Bucchi M and Trench B (eds), 2014, Routledge Handbook of Public Communication of Science and Technology, 3^rd edn. London: Routledge

3.      Jamieson K. H., Kahan D. M., Scheufele D. (eds.), 2017, The Oxford Handbook of the Science of Science Communication, Oxford University Press, New York

4.      Kahan, D. M., 2015, What is the 'Science of Science Communication' ? Journal of Science Communication, 14(3), 1-10, Yale Law School, Public Law Research Paper No. 539

 

Abordări cu destructurarea autorității epistemice a științei

5.      Hilgartner S., 1990, The dominant view of popularizatio: conceptual problems, political uses, Social Studies of Science, 20, 519-539

6.      Myers G., 2003, Discourse studies of scientific popularization: questioning the boundaries, Discourse Studies, 5, 2: 265-279

 

Fundamentarea metodologiilor domeniului disciplinar

7.      Fuchslin T., 2019, Science communication scholars use more and more segmentation analysis: can we take them to the next level ? Public Understanding of Science, 28, 7: 854-864

8.      Raza G., Singh S., Dutt B., 2002, Public, Science and Cultural Distance, Science Communication, 23, 3: 293-309

 

Interpretări ale semnificației popularizării științei

9.      Jurdant B., 1993, Popularization of science as the autobiography of science, Public Understanding of Science, 2, 4: 365-374

10.  Sava M., 2011, Public understanding of science: science PR and popular culture, Revista Română de Jurnalism și Comunicare, 6, 1: 5-13

 

Instrumentalizarea popularizării științei pentru ideologii

11.  Botnariuc N., 1959, Ch. Darwin si teoria sa despre evolutia vietuitoarelor, Societatea pentru raspîndirea stiintei si culturii, Bucureşti, cota BCU II 248183

12.  Gavroglu K., 2012, Science popularization, hegemonic ideology and commercialized science, Journal of History of Science and Technology, 6, 15 pagini

13.  Nieto-Galan A., 2013, From papers to newspapers: Miguel Masriera (1901-1981) and the role of science popularization under the Franco regime, Science in Context, 26, 3: 527-549

14.  Nielsen K. H., 2019, 1947-1952: UNESCO’s division for science & its popularization, Public Understanding of Science, 28, 2: 246-251

15.  Orthia L. A., 2020, Strategies for including communication of non-Western and indigenous knowledges in science communication histories, Journal of Science Communication19, 2: A02

16.  Pandora K., 2019, Popularizing, moralizing, and the soul of American science, Isis, 110, 4: 784-787

17.  Zhu K., Horst M., 2019, Science communication activism: protesting traditional Chinese medicine in China, Public Understanding of Science, 28, 7: 812-827

 

Politici publice pentru comunicarea științei

18.  Cortassa C., Polino C., 2015, Promoting scientific culture: a review of public policies in the Ibero-American Countries, Journal of Scientific Temper, 3, 135-162

19.  Liu Y., Tong H., Zhao X., Gao L., Jiao Y., 2019, Analysis of science popularization policies issued by Chinese central government organs and people’s organization from 2011 to 2015, Cultures of Science, 2, 2: 109-127

20.  Raza G., Singh S., Kumar P.V.S., 2012, Public Understanding of Science: Glimpses of the Past and Roads Ahead. In: Schiele B., Claessens M., Shi S. (eds) Science Communication in the World. Springer, Dordrecht. https://doi.org/10.1007/978-94-007-4279-6_9

21.  Rent F, 2019, A brief review of the four-decade evolution of science popularization in China, Cultures of Science, 2, 3: 183-192

22.  Shibarshina S. V., Maslanov E. V., 2020, Science communication in the Soviet Union: science as vocation and profession, Social Epistemology, 34, 2: 174-183

 

Sociologia comunicării științei

23.  David Y. B.-B., Garty E. S., Baram-Tsabari A., 2020, Can scientists fill the science journalism void? Online public engagement with science stories authored by scientists, PLoS ONE, 15, 1: e0222250. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0222250

24.  McDonald L., Barriault C., Merritt T., 2020, Effects of Gender Harassment on Science Popularization Behaviors, Public Understanding of Science, online first, https://doi.org/10.1177/0963662520946667

25.  Piel H., 2019, Complicating the story of popular science: John Maynard Smith’s „Little Penguin” on The Theory of Evolution, Journal of the History of Biology, 52: 371-390

 

Cum scăpăm de toaletele din curtea școlii ?

Începe școala, copiii și tinerii au nevoie de noi. Doamna Ministru Anisie cere idei cetățenilor într-un mesaj recent pe FB. Din punct de vedere retoric logosul (mesajul) micului său discurs vizează crearea unui portofoliu de idei potențial folositoare,  patosul constă în emoții acceptate în România ca asociate identității de gen feminine, iar etosul (felul cum nise prezintă pe sine) vizează valorile bunei intenții și cooperării pentru rezolvarea problemelor publice.

 

Oamenii sufletiști au avut reacții emoționale de susținere, cei fără cultură managerială sau adversarii politici au luat-o ca pe un mesaj de deresponsabilizare, iar persoanele care se ocupă cu managementul la diverse niveluri au putut sesiza fie un mesaj de comunicare pentru gestionarea crizei, fie unul care pe lângă acest rost dă un semnal și pentru evoluții importante către o abordare parțial descentralizată, policentrică în sistemul de educație, cu mult mai multă putere de decizie la nivel local. Chiar dacă a fost numai parte dintr-o comunicare de criză, mesajul poate fi preluat în interesul public către o interpretarea mai largă, strategică.

 

Trebuie spus că nu e nimic nou la nivel declarativ și chiar legislativ în descentralizare, ceea ce poate fi nou este o analiză structurată cu decizii raționale asupra gradului de descentralizare, a distribuției pe tipuri de niveluri educaționale și din punct de vedere geografic, împreună cu furnizarea unor instrumente instituționale care să catalizeze obținere de resurse care să suplimenteze pe cele ale statului. Pentru a cataliza în societatea civilă producerea unor contribuții avizate la această analiză în acest text:

·         pun la dispoziția publicului o schemă clasică despre co-management (figura 1),

·         iar la dispoziția publicului și a decidenților câteva idei, ca într-o etapă ne-critică de generare a pachetului de idei care ar putea fi folositoare (eng. brainstorming; e urmată de selectarea ideilor relevante pe baza unor criterii) (tabelul 1).

 

Figura 1 Un model teoretic al co-managementului aplicat pe scară largă în managementul resurselor naturale (după Charles 2000). Funcția matematică de co-management variază de la o abordare bazată pe instrucțiuni (decizii centralizate urmate de indicații cum să fie puse în practică) la una informativă (deciziile se iau de către beneficiari, iar autoritățile (cei care administrează servicile publice) sunt numai informați.

 

Tabelul 1 Exemplu de idei ne-evaluate critic pentru un pachet mai larg de idei produse de societatea civilă și aflate la dispoziția celor interesați de soarta sistemului public de educației.

 

 

Comentarii

 

Așa numitele etape de consultare a publicului și actorilor sociali care duc la planuri guvernamentale sunt asociate unui model consultativ de co-management (figura 1), cu un rol mic al beneficiarilor.

 

Tipul de co-management potrivit, adică eficace (să ducă la atingerea scopurilor) și eficient (să producă multe servicii cu resurse cât mai puține) nu este o simplă decizie politică, el depinde de capitalul de cunoaștere al beneficiarilor și autorităților, de capitalul social specific comunităților respectiv, instituțiile existente, resursele disponibile. Orientarea statului către un co-management consultativ poate fi potrivit în etape de relativă imaturitate economică și socială. Cu cât puterea economică a beneficiarilor e mai mare și capitalul social se dezvoltă, cooperarea beneficiarilor în interes comun e mai ușoară, cu atât va exista o cerere mai mare pentru o variantă de co-management cu pondere mai mare a beneficiarilor în procesul de management. Există o heterogenitate geografică mare a acestor factori, ceea ce face ineficient și ineficace un singur tip de co-management aplicat omogen la scară națională. Semnalul dat de către postarea doamnei Ministru Anisie poate fi citit în acest sens.

 

Teoria co-managementului e diferită de cea a co-producției serviciilor publice și nu trebuie confundate. Co-producția implică beneficiarii în procesul efectiv de producție, co-managementul numai în decizii cu privire la rezolvarea unor probleme asociate producției odată modul ei de desfășurare decis. Co-producția educației dincolo de contribuția prin învățare ar însemna implicarea beneficiarilor (elevilor, studenților, celor care se formează), în acțiunile specifice profesorilor. În opinia mea asimetria relației maestru-ucenic sau educator-educat este absolut necesară funcționării procesului de predare-învățare. Nu se pun problema unei co-producții a educației la nivel operațional, dar se poate face un co-management mai performant la nivel strategic în toate organizațiile.

 

Elementul cheie pentru un co-management al sistemului public din România cu pondere mai mare a beneficiarilor este probabil în acest moment crearea unor stimulente pozitive pentru implicarea agenților economici privați în finanțarea unor proiecte educaționale sub constrângerea absenței oricărui caracter politic de partid al acestor contribuții. Contribuțiile trebuie să aducă exclusiv avantaje economice, de prestigiu, utilizabile numai indirect politic. Dacă cei care vor contribui la mai bunul mers al instituțiilor publice de educație vor cere informal la schimb servicii politice n-am făcut decât să sărim din lac în puț. Apariția unor astfel de eventuale situații va trebui descurajată prin stimulente negative puternice, probabil de tip financiar.

 

Este esențial pentru soarta copiilor și a celor tineri ca fiecare să facem tot ce putem mai bine acolo unde suntem.

Factori corelați cu numărul de universități al unei țări UE în topul Shanghai 2020 și situația României

În topul de excelență Shanghai al primelor 1000 de universități din lume comunicat în 2020 din România a mai rămas o singură universitate, Babeș-Bolyai – Cluj-Napoca. Dintre cele 27 de țări ale Uniunii Europene numai trei mai au capitale fără nici o universitate în acest clasament: Bulgaria, Letonia și Malta. În acest context se pune problema idenficării factorilor care ar putea cauza această situație și asupra cărora se poate acționa strategic la scară națională.

 

Este rezonabil să credem că mărimea populației unei țări, indicatori legați de PIB și alocarea resurselor către educație ar putea să influențeze numărul de universități performante dintr-o țară. În tabelul 1 sunt sintetizate valorile câtorava astfel de variabile.

 

Tabelul 1 Variabile selectate pentru analiză și sursele datelor. Sh Country și Sh Capital se referă la numărul de universități din top în țară și în capitala țării. Pop trend se referă la tendința de creștere sau scădere a populației în 2020 față de 2019.

 

Inspectarea preliminară a distribuției valorilor variabilelor a condus la decizia de transformare logaritmică a unor dintre valori cu funcția log₁₀ (x+1). După transformare s-a explorat matricea de corelații dintre variabile, identificându-se cele semnificative statistic, iar apoi s-au stabilit ecuații de regresie multiplă pentru predicția numărului de universități în topul Shanghai 2020 în funcție de variabilele independente care au fost selectate.

 

 

Rezultate

 

Au fost obținute două posibilități de predicție bună prin regresie multiplă (tabelul 2), cu tării statistice remarcabile (evaluabile prin coeficienții de corelație R, valoarea maximă posibilă fiind 1).

 

Tabelul 2 Ecuații de regresie multiplă pentru predicția numărului de universități al unei țări UE în topul Shanghai 2020. Puterea predicției este practic aceeași în ambele variante. În a doua variantă modelul arată numai influența mărimii populației și indicelui de consum al țării cu o pondere mai mare a primului (de 0.75 la 0.43; pentru informați despre modul de calcul al acestui indice a se vedea sursa indicată în tabelul 1). În prima variantă modelul statistic reține trei variabile: mărimea populației, un indice asociat PIB și procentul din PIB investit în educație, cu o pondere descrescătoare în această ordine (0.92 la 0.37 la 0.19).

În figura 1 am ales pentru reprezentare grafică varianta 1 de predicție. Se observă situația României, care se abate cel mai mult dintre toate țările de la valoarea prezisă prin model. Tehnic mărimea acestei abateri se măsoară prin așa numitele reziduale, care sunt prezentate în tabelul 3. Se observă că în ambele variante de ecuație de regresie multiplă România se abate cel mai mult de la modelul statistic comparativ cu alte țări.

Figura 1 Reprezentarea grafică a relației dintre numărul de universități din clasamentul Shanghai 2020 într-o țară și valoarea prezisă de modelul statistic de regresie multiplă selectat (inserat și în grafic). Țările de deasupra liniei oblice au mai puțin universități în top decât prezice modelul, iar cele de sub linie mai multe universități în top.

 

Tabelul 3 Rezidualele fiecărei țări asociate modelelor de predicție: sus pentru modelul care include trei variabile (cu predicții reprezentate în figura 1), jos pentru modelul care include numai două variabile (fără ponderea din PIB alocată educației). Se observă că abaterea cea mai mare de la model este în ambele cazuri a României și că este mai mică, totuși, în modelul cu trei variabile decât în cel cu două variabile. Asta înseamnă că, cel puțin pentru România, modelul cu trei variabile are o valoare explicativă mai bună (motiv pentru care l-am și ales pentru reprezentarea grafică din figura 1).

 

Rata de modificare a mărimii populației nu a influențat semnificativ numărul de universități din topul Shanghai 2020 al unei țări, însă ca un rezultat colateral se poate observa că ea a fost pozitiv corelată cu indicatorul asociat PIB (figura 2).

Figura 2 Relația dintre tendința de modificare a mărimii populației în 2020 față de 2019 (procente de creștere sau scădere) și forma logaritmată a indicatorului asociat PIB-ului țării. Coeficientul de corelație (R) are valoarea 0.8321 și este foarte înalt semnificativ statistic.

 

 

Discuții

 

Trebuie observat că existența acestor corelații nu indică existența unei cauzalități, dar este rezonabil să credem că cele trei – patru variabile prin care se face poate face predicția pot fi interpretate ca fiind și cauze ale variabile noastre dependente – numărul de universități din topul Shanghai 2020. Din rațiuni de timp alocat elaborării acestui text de popularizare nu am explorat valorile variabilelor în alți ani, preluând din surse pe cele găsite rapid, standardele acestei analize nefiind cele necesare pentru articol științific. Articolul poate fi văzut ca o analiză exploratorie preliminară.

 

Un alt element de precizat este că în sistemele complexe există și o cauzalitate inversă, adică în cazul nostru numărul de universități de top poate influența prin relații de conexiune inversă PIB-ul, de exemplu, ceea ce este cu totul rezonabil să credem că s-ar putea întâmpla, dat find că resursa umană de calitate intră și în procese de producție economică. Informații  în acest sens se pot obține prin analiza relației dintre numărul de universități în top în perioade mai vechi de timp și valori mai recente ale indicatorilor asociați PIB, presupunând că există o întârziere între educare și consecințele asupra producției economice.

 

Cu toate aceste limite, rezultatele sunt suprinzător de interesante și evidențiază, pe lângă relațiile constatate, faptul că abaterea cea mai mare de la modele este în cazul țării noastre. Aceasta înseamnă că există și alte variabile importante pentru fenomen în special la noi și care nu au fost luate în considerare în modele. Din experiența academică pe care o am văd posibile cel puțin două astfel de variabile:

·         “brain drain”, multa mai mare din România decât o sugerează rata de descreștere a populației comparativ cu a altor țări. Ar fi necesară o estimare cantitativă a acestui fenomen pentru țările europene, cu valori pozitive (export net) și negative (import net) în fiecare țară, dacă dorim să avem o imagine cantitativă asupra importanței acestei variabile.

·         Gradul de perturbare a proceselor academice de către serviciile de informații în marile universități românești.

 

În ce privește a doua posibilă variabilă, mecanismele, calitativ vorbind. par a fi urmātoarele:

·         recrutarea angajaților cu performanțe mediocre pe criterii ce țin de încredere pentru munca specificā (adesea rețeaua familialā sā fi colaborat anterior) şi propulsarea lor spre poziții mari care sā le permitā influența şi circulația necesare.

·         conflictele dintre servicii şi grupuri din servicii importate în universitāțile mari, cu consecințe asupra colaborārilor interdisciplinare, sau chiar în aceeaşi facultate. Se manifestā şi în relațiile universitāților cu alte instituții ale statului.

·         alocarea funcțiilor unde se distribuie resurse fārā legāturā adesea cu performanța managerialā potențialā, ci pe criterii de control. Absența oricāror indicatori de rezultat contractuali pentru a nu putea exista control din partea comunitāții academice.

·angajarea nedeterminatā a rudelor celor din sistem pe poziții unde nu au capacitatea sā performeze.

·         recrutarea dintre studenți cu distrugerea rolului multor reprezentanți ai acestora în a cere performanțā academicā.

 

Dată fiind baza de recrutare pentru serviciile de informații tot mai restrânsă cantitativ și calitativ în urma fenomenului „brain drain” este rezonabil să credem, dincolo de observații empirice locale, că fenomenele menționate sunt reale prin simplul efect de piață: cererea depășește potențiala ofertă. Astfel de chestiuni sunt probabil mai puțin pregnante în universitāțile mici, care au un capital simbolic scăzut inutilizabile pentru roluri informaționale importante, și unde factorul major care perturbă cultura organizațională e politizarea partinicā în opinia mea. O evaluare cantitativă a acestei a doua variabile poate condiționa relansarea marilor universitāți românești ieșite din topul Shanghai, a căror actuală situație în mod evident submineazā statul, și nu se poate face decât la nivelul CSAT, unde datele necesare pot fi solicitate, prelucrate și interpretate.

 

Nu este necesar ca informațiile despre influența negativă a exodului creierelor și a serviciilor să fie făcute publice, în cazul că ipoteza existenței lor e confirmată la scara instituțională relevantă, e suficient ca această influență să fie eliminată cât mai rapid prin mijloacele operaționale adecvate ale instituțiilor statului.

 

În măsura în care va reieși că nici exodul creierelor, nici influența serviciilor nu este semnificativă în chestiunea perfomanțelor marilor universități, atunci se poate acționa la nivel strategic național prin creșterea ponderii din PIB alocată educației, prin dezvoltarea economică generală și prin încurajarea creșterii populației.