O soluţie pragmatică la chestiunea plagiatului în România

În acest text voi arăta care este structura problemei plagiatului din perspectiva evoluţiei prin selecţie culturală şi am să propun câteva soluţii practice.

O unitate a selecţiei este o entitate care produce ceva folosind nişte resurse interne şi externe şi se află în competiţie pentru resursele şi serviciile externe (din mediu) cu alte entităţi productive de acelaşi fel. Competiţia este doar una din tipurile de relaţii care pot avea între entităţile productive respective. Pot exista relaţii de cooperare, sau pot exista relaţii de exploatare.

Un proiect de cunoaştere academică având ca rezultat un text, o universitate, sau un sistem naţional de educaţie şi cercetare sunt astfel de unităţi potenţiale ale selecţiei culturale, fiecare cu mediul ei caracteristic.

Una dintre condiţiile evoluţiei culturale prin procese de selecţie este să existe o separare clară a unităţilor selecţiei. Trăsăturile structurale ale unui proiect de cunoaştere corect sau ale unei universităţi cu standarde înalte nu trebuie să aducă nici cel mai mic beneficiu (sau unul cât mai mic) proiectelor de cunoaştere frauduloase şi organizaţiilor cu standarde joase. Evoluţia prin selecţie nu este compatibilă, de exemplu, cu cooperarea între entităţile productive antrenate în ea, în care trăsăturile unei entităţi sunt de folos şi altei entităţi.

Proiectele doctorale care au ca produs o teză, şi în general orice proiecte de cunoaştere, pot fi privite ca astfel de entităţi productive supuse unor procese potenţiale de selecție la patru niveluri / scări socio-culturale (eng. “multi-level selection”):

1.      nivelul școlii doctorale. Acest nivel e heterogen din punct de vedere al mediului de selecție, în aceeași instituție găsim și școli doctorale serioase, și neserioase

2.      nivelul instituției academice, tot heterogene ca standarde, dar în cadrul național.

3.      nivelul culturii naționale, e într-un proces turbulent, cu tendință de consolidare a culturii corectitudinii.

4.      nivelul comunității globale de experți, forumurile de publicare în sistem peer-review, asociații profesionale, etc. E net pro-standarde academice înalte.

În spaţiile departamentale, organizaţionale şi în cel naţional condiţia de separare clară a unităţilor potenţiale ale selecţiei nu este îndeplinită. Nu poate avea loc evoluţie a standardelor academice prin selecţie culturală în sistemul educaţional naţional şi oriunde în el la scări mai mici, cauza fundamentală fiind că aproape tot ce e relevant ca producţie culturală e de stat. Şi nici nu poate fi modificată pe termen scurt această situaţie, având în vedere istoricul dezvoltării României.

În instituţii de stat, inclusiv în managementul comunităţilor academice, domină cultura cooperării, ceea ce în sine nu e ceva rău, dar e nefolositor când ai de eliminat anumite practici. Eliminarea a ceva nu se fac poate face prin cooperare cu persoanele care au interesul să păstreze acel ceva, care au atitudini conflictuale, care nu vor să se schimbe.

La nivelul comunităţii globale există însă o competiţie acerbă. Ca rezultat al ei comunitatea academică românească nu poate face nici un pas înainte, în pofida eforturilor oamenilor corecţi din sistem.

Pe pieţele interne oamenii care îşi creează corect produsele culturale ţin cât de cât sus şi valoarea imaginii publice a produselor culturale ale persoanelor care au fraudat şi n-au fost prinse. Standardele cererii din România fiind foarte joase acest nivel este suficient pentru funcţionarea sistemului învăţământului superior. Oamenii vin să se înscrie la facultate. Încă.

Avem de a face cu o instrumentalizare a prestigiului produselor corecte la toate nivelurile:

·         de către colegi în unităţi funcţionale ale universităţilor sau institutelor de cercetare,

·         de către facultăţi şi departamente pe seama altora din aceeaşi universitate,

·         de către universităţi din ţară pe seama celor care fac eforturi, şi la nivel naţional pe seama societăţilor unde mediul academic funcţionează coret.

Acesta e un mecanism de exploatare. El depinde costurile foarte mari de exit ale celor corecţi din acest sistem. Ei şi ele preferă să muncească în aceste condiţii pentru că nu au unde altundeva. Credibilitatea lor internaţională scade odată cu prăbuşirea imaginii României, iar costurile de ieşire din sistem cresc. Odată cu accentuarea ei această situaţie a devenit intolerabilă.

Dacă vrem să scăpăm de plagiat şi să fim mai bine plasaţi în competiţia globală trebuie eliminat nu plagiatul în genere, ci acest fenomen de exploatare, trebuie separate clar persoanele, departamentele şi universităţile corecte de cele incorecte. La nivel personal e suficientă o variabilă calitativă, corect şi incorect, la nivel grupal de diferite complexităţi e necesară o variabilă ordinală, un grad de corectitudinie – incorectitudine care să permită ordonarea entităţilor respective.

Transferul evaluării tezelor de doctorat din punct de vedere al plagiatelor la universități poate salva situația persoanelor care au plagiat pe termen scurt. Pentru asta a şi fost gândit. Dar pe termen mediu poate duce la decredibilizarea totală a acelor universități dacă se crează un cadru instituţional care să ducă la o minimă competiţie între universităţile de stat. Dacă nu, va duce la decredibilizarea definitivă a tuturor, oameni şi organizaţii.

Instrumentul legal creat în Parlament în folosul plagiatorilor poate fi folosit pentru evoluţie prin selecţie culturală prin următoarele acţiuni:

1.      În urma transferului evaluării tezelor în ce privește plagiatele la nivelul organizaţional să fie luate cu fermitate măsuri pentru aducerea practicilor tuturor facultăţilor şi școlilor doctorale în universități ca Universitatea din Bucureşti la standarde internaționale, pentru toate produsele: lucrări de licenţă, master şi doctorat. Nu trebuie să mai fie tolerate nici un fel de fraude la nici un nivel. Tinerii au potenţialul să scrie ceva corect, responsabilitatea situaţiei actuale este a profesorilor. Variabila corectitudine evaluabilă obiectiv caracteristă unei astfel de universităţi trebuie să fie ridicată cât mai sus posibil.

2.      Crearea unui instrument pentru supravalidarea tezelor de doctorat produse de comunitatea academică în ce priveşte plagiatul, cu misiune similară celei a actualului CNATDCU, dar neguvernamentală, printr-o alianţă între universităţile care vor să intre în topul clasamentelor globale şi asociaţii profesionale ca Ad-Astra.

Obiectivul de a elimina toate plagiatele din toate universităţile este de interes public, dar nu este fezabil datorită numărului enorm de plagiate. Personal pot accepta că plagiatorii trebuie să profeseze în continuare, să fie profesori, coordonatori de doctorat, decani, etc. Au clienţii lor care vor să lucreze la fel ca domniile lor. Sunt atât de mulţi încât e nerezonabil să ne propunem să fie eliminaţi din sistem.

Dar la fel de rezonabil este ca cei care lucrăm corect să beneficiem de munca noastră. Nu suntem la fel de mulţi ca ceilalţi, dar suntem destui şi avem interese legitime. Pentru asta e necesară o separare a apelor.

Consorţiul Academica sau Academica Plus cred că are interesul unei astfel de separări nete şi este în interesul României şi al unui număr important de profesori, cercetători şi studenţi să o facă.

Cooperând cu cei incorecţi nu vom ajunge nicăieri.