Simplul "enforcement" nu poate garanta aplicarea regulilor constituționale în societățile mari, deoarece costurile sunt prea mari. E decisivă constrângerea celor care au puterea și folosesc regulile formale de cel mai înalt nivel cu reguli informale asumate tot de către ei sau ele, care funcționează ca meta-norme constituționale.
Regulile morale funcționează doar în rețele sociale strânse, cu interacții numeroase. Comunitățile religiose propriu-zise sau seculare (comuniste, ale adepților eticii mediului, etc) sunt cele care au asigurat și asigură supraviețuirea acestor reguli morale în orice societate.
Nu poate exista comunitate politică funcțională în societăți ca cele actuale în absența unor moduri de viață (cvasi)religoase cu ancorare în transcendent sau opțiuni seculare. Lupta între instituțiile religioase și cele ateiste este rezultatul unei competiții directe pe aceeași nișă socio-culturală. În măsura în care are loc într-un cadru democratic, fără distrugeri reciproce, e ceva de folos social pentru că obligă instituțiile respective să mențină standardele sus în privința funcției lor sociale.
Evident, această funcție nu epuizează rolul existențial al practicilor caracteristice comunităților respective, dar asta are importanță privată și de grup, nu asupra societății ca întreg, nu reprezintă ceva de utilitate publică.
Riscul utilizării formulei religioase propriuzise este pretenția ei de a avea o relevanță directă asupra statului. Riscul utilizării religiilor seculare este relativismul moral. Primul duce la un stat care nu mai servește cetățenii, îi transformă în supuși, al doilea duce la o slăbire excesivă a statului prin instrumentalizarea lui grupală, cu risc de colaps în competiția globală.
O ştiinţă a dezvoltării durabile trebuie să includă cercetarea obiectivă a populaţiilor de organizaţii şi a reţelelor sociale care determină sistemul de reguli informale funcţionale în societate, între care şi etica mediului. Ea nu poate susţine partizan o anumită opţiune etică asupra mediului în raport cu alte moduri de raportare valorică la capitalul natural. Dar o etică a mediului în sens larg, ca disciplină umană tratând modurile de întemeiere a regulilor morale de utilizare a entităţilor naturale, poate fi o parte firească a ei.
https://www.pdcnet.org/collection-anonymous/browse?fp=enviroethics&fq=enviroethics%2FVolume%2F8962%7C38%2F8999%7CIssue%3A%201%2F
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu