În acest text mi-am propus să explic pe înțelesul
publicului larg ce este plagiatul de idei și de ce este un fenomen binevenit în
spațiul academic românesc.
Situația cea mai clară când întâlnim plagiatul de idei este
atunci când analizăm traducerea unui text dintr-o limbă străină și lucrarea din
care s-a tradus nu este citată în locul unde este inserată traducerea. Pentru a
înțelege natura fenomenului putem porni de la observația că un text scris are
valoare de purtător de înțeles și când este înțeles ne trimite la o realitate
independentă de textul scris. Înțelesul se află în mintea persoanei care
citește sub forma unor idei. Nu are importanță pentru problema noastră ce
înțelegem prin noțiunea de idee, dacă ideile sunt procese în creier sau altceva.
E un loc comun acceptat de toți oamenii că avem idei și le putem scrie pe
hârtie sau putem să le aplicăm. Atunci când traducem ceva dintr-o limbă străină
ideea când citesc textul este aceeași în mintea oamenilor, dar felul cum este
exprimată în scris este diferit. Mai mult, datorită faptului că limbile nu au vocabulare
și gramatici identice, traducerea nu poate fi o simplă reproducere cuvânt cu
cuvânt, ci presupune o anumită reformulare. De exemplu, când traduc “I have a walk” o să spun „mă plimb”, nu am o plimbare, sau când traduc “I’m
walking” o să spun tot „mă plimb”, nu „sunt plimbând”, dar ideea din
capul cititorilor va aceeași. Dovada că ideea este aceeași în minte este faptul
că pot recunoaște faptul obiectiv în realitate indiferent în ce limbă l-am
exprimat.
Acest fapt obiectiv recunoscut ține de ceea ce se numește
denotație, adică înțelesul direct, independent de aura mai largă a înțelesului,
care depinde de contextul în care se folosește expresia purtătoare de înțeles,
și care se numește conotație. În timp ce ideea corespunzătoare denotației se
poate plagia cu ușurință, spectrul mai larg de idei reverberate în minte de
expresie, conotația nu se poate plagia ușor. Atunci când traduc un text
dintr-o limbă străină dacă nu sunt un bun traducător pierd mult din conotație,
din aluzii, din înțelesuri secundare, și poate că arta traducerii unui text
literar este tocmai să transpun și conotațiiile din opera originală în altă
limbă. Dar această transpunere nu este necesară în spațiul academic în alte
științe decât cele filologice. Acolo unde sunt științe moderne obișnuite miza e
numai denotația, iar conotația e ceva secundar. De altfel și cărțile și
articolele științifice sunt făcute tocmai ca să conoteze cât mai puțin, să fie
cât mai seci, astfel încât oamenii de ștință să se concentreze pe ideea
denotată.
Ca să rezum, atunci când traduc dintr-un text științific
textul formulat în română va fi diferit și cu conotații diferite, dar denotația,
ideea de bază a înțelesului, va fi la fel. Dacă nu citez autorul textului
original în locul unde am inserat o traducere, nu înseamnă că am plagiat
textul, dar am plagiat ideea denotată.
Putem acum să analizăm dacă faptul de a plagia idei este
acceptabil sau nu. Depinde de contextul instituțional. A formula idei proprii
și a le exprima presupune un înalt nivel de competență profesională și
lingvistică. Fenomenul cultural firesc, organic, este ca mai întâi oamenii să
ajungă la acest nivel de competență într-o societate, și abia apoi să creeze o
instituție pentru formarea altora în acest sens. Mai întâi avem dialoguri ale
lui Socrate cu oamenii, abia apoi apare o Academie. Mai întâi se experimentează
și se face știință, abia apoi apare un institut care organizează aceste
activități. Atunci când dezvoltarea este organică, firească, este cu totul condamnabil
să plagiezi idei, pentru că perturbi procesul de dezvoltare, bazat pe creativitate
și recunoașterea valorii ei. Dar cu totul alta e situația în care mai întâi ai
forme instituționale, abia apoi dezvolți fondul (problema formelor fără fond).
Este situația tipică a țărilor cu modernizare forțată, accelerată, între care se află și România. Mai întâi
definim misiuni și facem carte universitare, abia apoi formăm oameni în străinătate care să
vină și să lucreze în instituții (secolul XIX). Dacă mai și apar fenomene cum au
fost lichidarea fizică a elitelor în comunism, sau emigrarea masivă a elitelor
în postcomunism devine inevitabilă situația în care instituțiile academice de
fapt se află într-un proces de umplere cu fond, nu în unul de creativitate.
Umplerea cu fond nu înseamnă decât că învățăm, nu numai studentele și
studenții, ci și profesorii, coordonatorii de doctorate și persoanele care
urmează un program doctoral. A plagia idei nu înseamnă decât să recunoști că ești
într-un proces de învățare, nicidecum de creație intelectuală. În contextul românesc plagierea pe scară largă a ideilor ascunde criza resursei umane calificate,
competențele joase în raport cu standardele academice din lumea unde
universitățile s-au dezvoltat organic. A plagia idei este ceva folositor, ne
dezvoltăm, măcar încercăm să învățăm ceva, niște idei.
În încheiere putem să analizăm dacă este oportun să sancționăm
plagiatul de idei sau nu. E limpede că nu putem recunoaște la scară națională că
noi avem niște universități în mare fără fond, cu insule de creativitate ici
colo. Formal plagiatul de idei trebuie condamnat, ca să ne aducă aminte care
sunt procesele importante, undeva în vreun regulament trebuie spus că nu e ceva
bun. Dar în fapt trebuie să-l acceptăm și să ne bucurăm că există, înseamnă că
profesorii și studenții învață și cândva vor putea deveni creativi, vor putea
să își manifeste potențialul genetic. Prin plagiere de idei spațiul cultural
românesc se îmbogățește cu noi idei, devine mai complex, iar viitoare generații
se vor putea bucura de asta. Este ceva similar proceselor de preluare fără
citare din vechime, când nu conta cine este autor, ci transmiterea transgenerațională
a cunoașterii, a ideilor. Nu are nici un rost să ne condamnăm pentru ce nu
putem face din rațiuni culturale și istorice naționale. N-are nici rost să nu-i
lăsăm pentru cei care deja sunt creativi să nu se manifeste, pentru că profităm
cu toții de asta, dar nici ei n-are nici un rost să condamne plagiatul de idei,
e ca și cum ai vrea să muți munții din loc cu mâna.
Munții inculturii și incompetenței academice se vor eroda
și modela treptat sub ploile, zăpezile, diferențele de temperaturi iarnă-vară,
sub gândirea diversă a noilor generații care va duce la acoperirea versanților
stâncoși cu pajiști și păduri culturale naturale, într-un proces firesc a cărui
înlocuire cu o plantare artificială nu ajută, ci mai rău face. Pentru că ne dă
impresia că un parc sau un stadion cu gazon e tot una cu o cultură vie,
creativă, formatoare de civilizație. Nu este.
