Antropologic
științific nu se poate argumenta vreo diferență de gen (kind) între obiceiurile
papuașilor, eschimoșilor și creștinilor, toate sunt dintr-un trunchi comun.
Superioritățile civilizaționale țin de contexte istorice ale evoluției
biologice și culturale, unele obiectiv vorbind contingente, și de
competitivitatea în competiția grupală. Că nu există un avantaj dat numai de
trăsătura creștinism se vede clar din disfuncționalitatea Rusiei și din
excelența Japoniei. Ideologia progresistă a diversității culturale e perfect
justificată moral într-un context obiectiv, abuzurile diversității de gen fiind
periferice.
Ne pot interesa ca
români ortodocși două teme, fundamental diferite:
1.
situația
culturii și societății noastre, ce putem face pentru a deveni mai buni
comparativ cu niște criterii care dau competitivitate grupală
2.
centralitatea
vieții spirituale creștine, dacă e nevoie să fie argumentată și cum poate fi
argumentată
La 1:
· putem fi mai
performanți prin însușirea standardelor din societățile performante, dar nu și
a justificărilor filosofice și abuzărilor de fenomenele culturale respective.
De exemplu, diversitatea culturală e un concept bun, trebuie respinsă reducerea
lui biocentrică și pretențiile excesive în numele ei. Pentru asta trebuie în
mod clar identificate mecanisme obiective ale performanței.
· standardele se
ancorează în presupozițiile care funcționează în arenele de acțiune din
România. E o treabă de creativitate.
La 2:
· varianta scurtă:
nu e nevoie de nici o argumentare, îți veți de viața creștină. Dezavantajul e
că fără atenție la 1 dispare descendența creștină națională, omul nu e numai
ființă duhovnicească.
· varianta lungă cu
interese instituționale (acest interese fiind cu nimic diferite de ale
papuașilor, eschimoșilor, etc):
o
un
model de lume în care știința, filosofia, teologia academică și reprezentările
lor sunt periferice în raport cu nucleu central al vieții persoanelor. Asta
implică o anumită așezare, secundă, a criteriilor de performanță și
mecanismelor competitivității. Odată social general acceptat (oricum de facto e
acceptat) se poate insera omenitatea unică a lui Hristos.
o
subtilități
de felul conceptualizării timpului, pentru elitele filosofice, teologice și
științifice, mai mult ca a susținere modelului de lume din A.
Dacă instituțiile
creștine vor continua respingerea mecanismelor performanței caracterul nostru
periferic e asigurat și disoluția lor istorică e garantată. Dacă internalizarea
mecanismelor performanței se va face împreună cu aparatul teoretic justificativ
și cu abuzurile din societățile performante, disoluția noastră culturală e
garantată. Dacă vrem să progresăm și să ne menținem și identitatea avem de
făcut ceva de felul celor de mai sus.
Se
poate observa că ar putea să existe și un rol al universităților, dar nu sunt
optimist că mai poate exista. Universitățile au alte funcții în societatea
noastră decât gândirea și producereea de cunoaștere, ele acționează reactiv, nu
proactive, deja există în aceste instituții mecanisme sociale interne de
respingere a oricăror funcții relevante pentru progresul social și cultural și conservare
a micilor avantaje personale ale celor care au ocupat aceste niște.
