Într-o abordare mimetică față de universități occidentale,
focalizând pe interese instituționale de scară mică și fără să răspundă
tendințelor internaționale de evoluție științifică a domeniului, în România se
manifestă două abordări în organizarea programelor de licență în ecologie (tabelul
1):
· Ecologi care susțin (formal, sau de facto) că domeniul lor aparține
biologiei
· Ecologi care susțin că domeniul lor aparține științei mediului
Tabelul 1 O imagine parțială asupra
tipurilor de programe de licență în domeniul ecologiei.
Ambele abordări sunt nesatisfăcătoare, astfel:
·
Ecologii care susțin
că domeniul lor aparține biologiei au blocat instituțional orice evoluție a
înțelegerii rolului speciilor în procese mai complexe, cum sunt cele care duc
la serviciile ecosistemice.
·
Ecologii care au mers
pe varianta că domeniul lor aparține științelor mediului au blocat orice
înțelegere a mecanismelor de finețe ecofiziologice, populaționale și de
funcționare a comunităților, care depind masiv de cunoașterea detaliată a
ciclulurilor de viață.
Ecologia apelează atât la strategii biologice, cât și la
strategii tipice științelor mediului. În termenii tradițiilor românești există
complementaritate între abordarea naturalistă și cea care pune accent pe
modelarea matematică a proceselor și metode științifice mai aproape de cele
necesare testării riguroase a ipotezelor.
Domeniul ecologiei și, mai general, al științei mediului, nu va ieși din umbră academic câtă
vreme instituționalizarea se face pe vechile decupaje tipice secolului XX, care
crează clivaje socio-științifice disfuncționale autoreproduse prin studenții
formați. Pe lângă clivajele între ecologii cu perspective diferite asupra
situației domeniului lor există și clivaje tipice științei mediului, ca cel
dintre geografi și ecologi. Toate sunt neproductive și blochează dezvoltare
domeniului.
Separarea instituțională a strategiilor caracteristice ecologiei are
următoarele consecințe financiare cvasi-falimentare pentru domeniu:
·
banii de cercetare în
școlile în care ecologia e subsumată biologiei pot veni exclusiv din zona
valorii intrinseci a biodiversității (abordarea sectorială a diversității
biologice și habitatelor, OUG 57/2007, indicatorii asociați), care nu oferă
nimic pentru funcționarea ecosistemelor (flux de energie și circuite biogeochimice).
În acest spațiu nu sunt posibile cercetări biogeochimice, legate de reziliență,
etc, indiferent de redefinirile academice ale termenului biodiversitate, care
nu au consecințe în programele de finanțare.
·
dacă se încearcă
accentul pe resurse regenerabile se constată că nișele de cercetare sunt
ocupate de abordările clasice sectoriale (silvice, agro, piscicole, etc),
ecologia fiind numai instrumentală. Potențialul de coordonare în această
abordare este nul, cu consecințe asupra profilului pubic al domeniului.
·
banii de cercetare în
școlile în care ecologia e de tip știința mediului sunt la competiție cu
abordările geografice, geologice, hidrologice, care tehnic (prin focalizare pe
anumite procese) sunt mult peste ce poate ecologia decuplată de partea strategiilor
de tip biologic, ca indici Hirsch și număr de citări. Dacă se intră pe zona științelor
sociale în competiții, unde formal apare știința dezvoltării durabile (cu abordare
prin sisteme socio-ecologice), se constată o respingere din partea comunității
respective, care nu dorește invazie dinspre științele mai tari peste resurssele
lor fnanciare lor care se justifică (cel puțin în spațiul românesc) mai mult
prin discursuri raționale teoretice și mai puțin prin măsurători efective
asigurate obiectiv.
·
dacă se doresc bani
în varianta aceasta instituțională pentru cercetare pe problema serviciilor
ecosistemice se constată absența competenței în multe cazuri în chestiunea
unităților furnizoare de servicii ale diferitelor specii, care se află predominant
în zona unităților funcționale pur biologice. Totul tinde să se reduce la o
narațiune cu indicatori generali care nu duce la rezulate concludente și nu are
consecințe manageriale operaționale.
Din toată această situație cel mai mult pierd:
·
cetățenii prin
deteriorarea necesară a capitalului natural indiferent de bunele intenții
sectoriale, când acestea există
·
studentele și
studenții prin faptul că sunt canalizați pe o direcție în care modul de
organizare nu corespunde optim intereselor lor de a a fi pregătiți pentru o
piață în evoluție permanentă datorită dinamicii științei pe plan internațional
Câștigul cadrelor didactice și cercetătorilor e numai pe
termen scurt, cu toții suportând consecințele declinului general al domeniului
lor.
Soluțiile insituționale pentru depășirea situației nu pot
fi generalizate, ele depinzând de resursele disponibile în fiecare universitate
în parte. Soluțiile presupun cooperare între unități funcționale diferite care
să ducă la depășirea abordărilor parțiale ineficace, fuziuni parțiale,
depășirea unor interese personale și de scară mică.
O soluție instituțională valoroasă strategic în Universitatea
din București în Facultatea de Biologie în contextul celor prezentate anterior
ar fi fuziunea actualului departament de Ecologie Sistemică și Sustenabilitate
cu specialiștii din zonele botanicii și zoologiei, actualmente distribuiți în
alte departamente, și diversificarea strategică a misiunii noului departament către toate strategiile de
reducerea a dimensionalității proceselor ecologice, de la ecofiziologice la
socio-ecologică, cu recunoașterea în particular a complemetarității tradițiilor
naturalistă (dominantă în zona botanicii și zoologiei pe linia darwiniană) cu
cea de modelare a proceselor ecologice
mai mult sau mai puțin complexe.
Este foarte posibil ca evoluții instituționale de acest
fel să necesite gândirea unor planurilor de învățământ de 4 în loc de 3 ani
tipice universităților de elită (UBB, UB, UAIC), care au resursele umane și de
infrastructură necesare pentru depășirea blocajului actual. Unde nu există
capacitățile de creare a unor programe pentru întreaga gamă de strategii
epistemice ale domeniului se pot institui relații de cooperare pentru recrutarea
celor mai buni absolvenți din universități cu programe de licență viabile către
universitățile de elită la master și doctorat.
În cinci ani rezultatele ar putea fi la nivel
internațional și ar furniza un model de bune practici.
