În acest moment universitățile din România
funcționează, în cele mai fericite situații, ca holding-uri de firme fără
personalitate juridică (facultăți, departamente) care au două scopuri reale :
maximizarea profitului financiar și servicii de autoconsum pentru satisfacerea
orgoliului unor persoane, toate sub acoperirea unei conduceri colegiale care
asigură personalitatea juridică și fluxul legal de resurse pentru atingerea
scopurilor reale.
Cauzele acestei situații sunt foarte multe
și au conexiuni complexe între ele (majore au fost poate cele demografice, forța
financiară scăzută a cetățenilor, instituirea și apoi competiția incorectă din
partea fabricilor de diplome, ethosul dominant anti-meritocratic și gregar al
poporului nostru, fără acceptare a individualităților, cu cauza profunde
istorice și culturale). Nu ne putem sări umbra. Procesele sunt ireversibile,
iar ceea ce interesează cetățenii este numai ce se mai poate face de acum
încolo, interesele epistemice, explicațiile, nu sunt prioritare.
În acest text sugerez două tipuri de acțiuni :
·
Stabilirea
structurii motivaționale reale a angajaților din sistemul universitar public;
·
Simulente
țintite către grupuri din universități pentru a schimba comportamentele în
interesul cetățenilor.
Astfel de acțiuni nu mai sunt utopice azi,
deoarece decidenții statului nepolitici și politici par să fi ajuns la
concluzia că nu se mai poate susține fără un minim de investiție în educație :
cantitatea, calitatea și valorile (inclusiv atașamentul față de țară) ale resursei
umane produse în universități a coborât de mult timp sub un prag critic, iar
acum efectele sunt evidente.
Stabilirea structurii motivaționale reale a angajaților din sistemul
universitar public
În tabelul de mai jos dau un exemplu de
profil organizațional al unei universități imaginare din România, cum ar putea
să stea lucrurile din punctul de vedere al structurii motivațiilor. Un grup
restrâns de oameni cu motivații de orgoliu sau altruiste (stânga jos) încearcă
statistic să compenseze un grup mult mai mare de oameni cu motivații de
maximizare incorectă a profitului personal (dreapta sus). Rezultatul net este că
mergem în jos, există o atmosferă de lucru tensionată, modele incoerente pentru
studenți, adică o reflectare destul de corectă a situației generale sociale.
Trebuie subliniat că în cazul din tabelul de mai jos situația e fericită, grupul
majoritar statistic acționând onest și corect (coloana din mijloc, oamenii urmează
motivațiile personale reale corect în raport cu cât sunt plătite). A, B și C
indică ordinea valorii pentru organizație. O universitate perfomantă are nevoie
de 100% oameni care să lucreze pentru scopurile organizaționale proporțional cu
cât sunt plătiți, indiferent de motivațiile lor personale, care îi privesc.
Situațiile sociale cu ponderi mari în grupele C și B sunt ineficiente,
perturbând climatul de lucru în mod cronic.
|
Persoana vrea să lucreze pentru aceste
scopuri |
Total |
||
Valoarea prioritară a persoanei |
B Chiar și mai mult decât e plătită |
A Nu mai mult decât e plătită |
C Cât mai puțin, indiferent de cât e
plătită |
|
Bani |
0% |
10% |
35% |
45% |
Glorie, putere |
5% |
22% |
5% |
42% |
Să servească oamenii |
3% |
20% |
0% |
23% |
Total |
8% |
52% |
40% |
|
În fața unor astfel de constrângeri
factuale, obiective, decidenții
guvernamentali nu pot avea nici o așteptare de evoluție prin forțe interne
universităților la scara de timp a unui ciclu electoral. Nu poate exista nici o
presiune a cetățenilor, care au alte priorități, adesea materiale, iar
societatea civilă funcționează de ani de zile numai ca un canal de
depresurizare a nemulțumirilor celor 8% (B, coloana din stânga), fără nici un
fel de consecință practică de scară mare. Singurul lucru pozitiv făcut efectiv
de societate civilă a fost să susțină indirect cele câteva persoane influente
din sistemul decizional care vor standarde mai înalte, supuse ele însele unor
presiuni din partea reprezentanților grupului de 40% (C, coloana din dreapta).
Procentele sunt menționate numai pentru a urmări argumentul, nu pentru că ar fi
reale, măsurate sau estimate. Sunt, însă, plauzibile.
Simulente țintite către grupuri din universități pentru a schimba
comportamentele în interesul cetățenilor
Ce poate face un decident politic care
vrea să servească cetățenii în scurta fereastră de oportunitate pe care o are
la dispoziție ? Să acționeze
punctual, rapid, de o manieră incontestabilă, pentru a stimula comportamentele
pozitive în universități. Rectoratele și Senatele nu au forța
instituțională să facă asta, prin natura lor ele sunt structuri colegiale care
reflectă interesele reale grupale, cele din tabel. Diferențele de performanță
dintre universități țin numai secundar de performanța managerială a
conducerilor, fiin în primul rând controlate de resursele interne istorice la
dispoziție și de mediul social în care universitățile respective sunt imersate
la scară locală și regională.
De la nivelul deciziei politice s-ar putea
modifica, de exemplu, global :
·
Calitatea resursei umane de intrare. Examen obligatoriu scris la trei materii
sau / şi probe practice la admiterea în toate universitāțile din România
finanțate din banii cetāțenilor ar fi în interesul cetāțenilor pe o durată de
minim zece ani de acum încolo. Dacā legea nu mai permite asta se poate
restrânge punctual autonomia universitarā în aceastā privințā. Examen scris de
mânā, nu grilā, nu eseuri aduse de acasā. Este o soluție care filtra puternic
în perioada comunistă și la începutul anilor 90 și încă nu a dispărut din
memoria colectivă a profesorilor, ar fi acceptaă cu ușurință. În plus, ar
stimula și calitatea procesului de predare-învățare la nivel preuniversitar.
·
Stimularea financiară din exterior a
angajaților care vor să lucreze (coloanele A și B). De exemplu, prin
multiplicarea de zece ori a bugetelor programelor de cercetare prin competiție
pe toate zonele disciplinare / tipurile de facultăți, indiferent de
prioritățile UE, ca un mecanism de reformă universitară cu o durată de zece
ani, cu obligativitatea includerii în echipe a unor studente și studenți de
licențăîn ani terminali și la master remunerați
la un volum de câteva ore pe zi. Observație: pentru a nu face mai mult rău decât bine prin
inechități intra-universitare e necesară o mare atenție la calibrarea bugetelor
pe domenii. Acum unele proiecte PCE de științe sociale și de la umaniste sunt
prea bine plătite în raport cu alte domenii care au costuri directe cu multă
logistică (echipamente, consumabile). Pentru viitor va fi necesară o calibrare
a mărimii maxime a finanțării PCE când toate cheltuielile directe constau în salarii
și ceva deplasări, astfel încât cu aceiași bani dați domeniului să fie finanțate
mai multe proiecte de valoare în zonele umaniste și sociale, să zicem de peste
90 de puncte. UEFISCDI are deja în bazele de date cheltuielile de salarii pe
CNP-uri din trecut și din prezent și poate calcula un factor de reducere a
finanțării proiectelor care nu produc date prin măsurători.
·
Stimularea financiară din exterior a reintegrării
în universități a unor oameni de excepție, cu
criterii de intrare imposibil de îndeplinit din România, de exemplu cu peste 15000 de citări în acest moment. Se
poate pune accent pe domeniile cele mai vitregite, unde reintegrarea nu ar duce
la competiții profesionale inutile cu cei performanți de acum.
·
Finanțarea instituțională în funcție de
performanță numai pentru investiții în infrastructură și echipamente, nu și
pentru salarii. Creșterea
generală a salarizării în universități nu ajută, nici finanțarea instituțională
în funcție de performanță pentru salarii, pentru că prea mulți bani ajung la
grupurile active corespunzând coloanei din dreapta, C, în tabel, și le
consolidează.
Măsurile de felul celor de mai sus nu
antrenează costuri foarte mari în raport cu bugetele educației și cercetării. Aceste
măsuri, sau altele de acest fel, sunt la dispoziția creativității manageriale a
decidenților și pot fi adoptate simultan cu o creștere generală nu foarte
rapidă a bugetelor globale alocate educației și cercetării. O creștere prea
rapidă globală a bugetelor ar stabiliza situația actuală neperformantă, prin consolidarea
grupurilor din coloana C. Măsurile țintite trebuie să ducă la migrarea în
câțiva ani a întregului grup A și a unei părți importante din grupul C către
zona B, de maximă eficiență și eficacitate, cu un obiectiv concret de a atinge o
masă critică de 85% în grupul B în ciclul electoral actual, de exemplu.
Măsurile punctuale care limitează parțial
autonomia universitară nu trebuie generalizate și trebuie să aibă caracter
temporar, de criză, prin însăși formularea lor publică. Autonomia universitară
este o condiție fundamentală strategică pentru creativitatea actului educațional
și de cercetare. Este un element clar de cunoaștere organizațională că nu poți
fi creativ, nu poți produce în condiții imposibil de formalizat prin proceduri
detaliate, dacă nu ai un anumit grad de autonomie la nivel personal și
organizațional. Restrângerea parțială a autonomiei nu poate avea decât un rol
tactic. Criza pandemiei furnizează o oportunitate rară pentru astfel de măsuri
de restrângere cu rol tactic.
Încheiere
Am ilustrat în acest text numai un mod de
gândire, detaliile exacte ale profilurilor organizaționale și cifrele sunt la
dispoziția persoanelor care au informațiile despre sistem pe masa de lucru. În
opinia mea nu are atât de multă importanță acum cum sunt legile, s-a dovedit
deja în trecut că reforma nu se poate face în România prin lege și prin
programe pe termen lung. Decisiv cred că este cum acționăm în condițiile
legislative actuale rapid și eficace [1].
Notă
[1] Fundamentul teoretic al unei astfel de
strategii de acțiune e dat de teoriile despre funcționarea sistemele complexe.
Acțiunile punctuale la momentele potrivite pot modifica decisiv traiectoria
sistemelor complexe. La alte momente ele sunt absorbite de macro-tendințele
stabilizate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu