De ce nu susține statul nostru educația și cercetarea

 

Statul nostru nu susține la nivelul la care am dori educația și cercetarea deoarece acestea sunt în interesul cetățenilor, îi fac pe aceștia să își urmărească mai bine interesele la scara de timp a vieții lor personale. Statul nostru nu are din motive obiective interesul ca cetățenii să aibă succes cu o astfel de atitudine, pentru că atunci ar crește costurile de cooperare ale cetățenilor cu instituțiile statului, acceptarea autorității statului ar fi mai scumpă și s-ar dori servicii pubice mai multe și mai de calitate.

 

Pentru a înțelege caracterul obiectiv al situației în care ne aflăm avem nevoie mai întâi de noțiunea de rată de actualizare (discount rate - un scurt film educativ pentru publicul larg este disponibil aici). Rata de actualizare a resurselor din viitor surprinde faptul că vom prefera resursele din prezent aceleiași cantități de resurse, dar în viitor. Acesta e cauza obiectivă pentru care când împrumutăm bani de la bancă trebuie să plătim o dobândă: luăm niște bani pe care i-am putea avea din surse proprii numai în viitor și îi folosim în prezent. Cu dobânda compensăm diferența de valoare dintre resursa din viitor, mai puțin valoroasă, și resursa din prezent. Rata de actualizare răspunde la întrebări de felul: cât valorează acum 100000 de lei pe care i-aș avea peste 10 ani ? Răspunsul este: acea sumă pe care dacă o depun la bancă va primi dobândă și va ajunge la 100000 de lei în cont în zece ani, sau, în altă variantă – acea sumă cu care cumpăr un bun acum (investesc) și folosindu-l ajung să am 100000 de lei peste 10 ani din această investiție, sau am satisfacție cu valoare de 100000 de lei cumulată pe durata a zece ani (să zicem că am cumpărat un pian, sau un autovehicul). Dacă rata de actualizare e mică, valoarea viitorului e mai apropiată de a prezentului, dacă rata de actualizare e mare, valoarea viitorului e mai depărtată de valoarea prezentului.

 

Cât de mare este rata de actualizare nu e arbitrar, are și o componentă obiectivă. Prima parte obiectivă dintre rate mari și mici ține de diferența dintre durata vieții indivizilor şi organizațiilor duce la o ratā de actualizare (discount rate) a resurselor din viitor diferitā, mai mare la indivizi ca la organizații. Organizațiile perene îşi permit sā aibā rābdare, indivizii se grābesc în mod necesar. Ca rezultat întotdeauna pe piață statele se pot împrumuta mai ieftin decât indivizii, la dobânzi mai mici. Statele trăiesc mai mult și au timp să returneze împrumutul, indivizii au un timp mai scurt la dispoziție. Statele pot să aștepte rezolvarea unor problemele importante, indivizii nu pot aștepta la fel de mult. A doua parte obiectivă ține de cunoașterea, informația deținută cu privire la astfel de lucruri și multe altele. Când ai cunoaștere poți să iei decizii mai bune decât când nu ai cunoaștere. Dacă nu ai cunoaștere destulă, de exemplu poți să cumperi ce nu ai realmente nevoie, sau poți să cumperi scump ce ai nevoie. De fapt prin faptul că plătești mai mult ce nu merită în realitate plătești pentru absența cunoașterii tale, deficitul de cunoaștere.

 

O tranzacție cu informație asimetrică, în care există diferențe mari de cunoaștere, este cea dintre stat și indivizi. Statul cunoaște foarte mult, prin toate instituțiile sale, indivizii cunosc mult mai puțin luați fiecare în parte. Cu cât indivizii cunosc mai puțin ei vor plăti uneori pentru bunuri de care nu au nevoie (de ex. panseluțe), sau prea mult pentru unele de care au nevoie (de ex. borduri). Trebuie spus că această situție e obiectivă, nu e vorba de corupție neapărat, întotdeaun informația asimetrică duce la situații decizionale care nu sunt în avantajul celui care deține mai puțină cunoaștere.

 

La cele de mai sus se poate da contraexemplul că alte state susțin educația și cercetarea. Este o situație relativă: susțin mai mult ca statul nostru educația și cercetarea. Singurii care au un interes real obiectiv pentru educație și cercetare sunt cetățenii și organizațiile private. Când ei și ele cer educație și cercetare statul furnizează mai mult și mai de calitate. Statul nu va avea vreodată inițiativă să furnizeze singur mai mult, pentru că ar duce la scăderea asimetriei în cunoaștere. Când aceste lucruri sunt cunoscute de cetățeni se dezvoltă un sector privat important al educație și cercetării, când nu sunt cunoscute, de exemplu prin absența unei educații economice, statul tinde să aibă cvasi-monopol pe educație și cercetare, cum este și cazul României.

 

Procesele civice și politice pun în legătură decidenții din instituțiile statului și cetățenii neimplicați. Decidenții joacā rolul pentru organizații, nu sunt interesați de cetățenii indivizi şi viețile lor, pentru asta au fost recrutați dupā selecție, testare, etc. Indivizii care trāiesc exclusiv dependenți de mari organizații (militari, ofițeri de informații, preoți, etc) nu vor accepta decât decidenți care garanteazā supraviețuirea organizațiilor care le furnizează resursele. Nu au cale de exit. Ei trebuie sā scadā rata de actualizare a celorlalți cetāțeni, de care depind în ce privește resursele, pe care le doresc cât mai ieftin de la ei, ca sā poatā coopera, ca să existe tranzacții.

 

Ca exemple, instituția Bisericii o scade prin viața de apoi şi metafora viței de vie, statul o scade prin perenizare culturalā şi organicitate naționalā sau civicā, oferind perspectiva supraviețuirii într-un panteon al patriei, alte instituții scad rata de actualize prin memoria tradiției, ethos organizațional, reguli colegiale, etc. Toate acestea sunt strategii culturale, simbolice, ieftin de produs în raport cu livrarea de servicii și bunuri materiale și ieftin de întreținut odată ce s-a creat o internalizare a lor în mentalul colectiv. Toate organizațiile mari au interesul ca această parte culturală a strategiei de a tranzacționa avantajos cu cetățenii să fie cât mai mare. Educația în sensul propriu, solidă, nu avantajează aceste strategii culturale, iar cercetarea și mai puțin, cultivând exercițiul obiectivității, prin urmare statele nu vor investi din proprie voință în educație și cercetare publice. Complementare cu strategiile culturale, identitare, sunt cele contractualiste, un model de societate în care statul (de drept) livrează contra cost servicii publice. Acolo unde statele susțin educația și cercetarea mai mult ca la noi societatea e mai aproape de modelul cu stat de drept și cvasi-contract pentru servici publice. Nicăieri strategia culturală nu lipsește cu totul, ea e obiligatorie pentru identitatea statului și a cetățenilor.

 

Situația reală e complicată datorită diversității de strategii ale statelor și organizațiilor. Rezultā şi o luptā ontologic, asupra a ce există (conform strategiilor culturale), mai acută atunci când nu sunt resurse suficiente. Pe de altā parte, existā o realitate obiectivā naturalā, socialā şi spiritualā care nu poate fi eludatā, numai folositā adecvat sau nu de către state, organizații și indivizi. A evalua ce este adecvat sau nu presupune să ai cunoaștere.

 

Putem încheia observând situația etică în care ne aflăm: pe de o parte e moral și rațional să susținem statul în situația în care se află, de folosire mai ales al strategiilor culturale din considerente istorice, pe de altă parte este moral și rațional să susținem interesele cetățenilor care doresc să trăiască mai bine. Nu există o soluție teoretică la problemă, ea poate fi numai practică. Decizia practică va fi cu atât mai bună cu cât ca cetățeni înțelegem, deținem cunoaștere obiectivă despre situația în care ne aflăm. Când statul nu o poate furniza din cauze obiective soluția cea mai rapidă este să investim privat în capitalul de cunoaștere personal. A pune presiune numai pe stat este nu numai ineficient, dar și imoral.

 

Analizele publice echilibrate au obligația să reflecte interesele cetățenești, pentru responsabilizare și conștientizare, interesele organizaționale când suntem decidenți în ele și avem responsabilități de comunicare externă, și, simultan, interesele statului nostru, nelimitate la cele inerente de pe unele agende grupale. În comunicările de mică amploare în mod inevitabil se va puncta numai unul, cel mult două dintre aceste interese, pentru eficiența actului de comunicare respectiv. La intervenții vizibile unilaterale e de dorită să apară reacții complementare, pentru eficiență și moralitate în spațiul public.

Notă

Ca să nu fie confuzii cu privire la abordarea din acest text:

- este o interpretare prin prisma teoriilor de cuplare între variabile cu care operează economia și cele caracteristice altor domenii, între care și religia (se poate vedea schema din articolul de pe Contributors de aici pentru ce  înseamnă teorii de cuplare).

Adevărul descrierilor de acest fel nu poate fi decât parțial și se folosește împreună / complementar cu perspectivele inverse (de exemplu a teologiei asupra economiei) și cele interne disciplinare / ale domeniilor științifice și de cultură.

Se poate observa cât de plauzibile și convingătoare pot fi perspectivele parțiale, și cât de riscantă este limitarea la ele. Abordarea din multiple perspective este o obligație epistemică și morală. Universitățile au și o miză morală la scara țărilor și umanității.

Știința folositoare crește din solul culturii

 

În acest text despre situația mentalităților în facultățile de științe ale naturii, vieții și pământului pun la dispoziția publicului o parte din raportul “Biologia ca formă a culturii” al proiectului RENASCENT SP-C2005-PO4, Programul de reformă al Universităţii din Bucureşti, publicat la Editura Ars Docendi în 2008, disponibil aici. Proiectul a fost scris în 2006 de un grup de profesori și studenți.

 

Mentalităţile sunt în strânsă legătură cu ponderea şi calitatea relaţiilor informale dintre membrii unei comunităţi, deşi nu complet determinate de acestea. Apartenenţa la o reţea informală sau alta influenţează mentalităţile persoanelor. Prin urmare acţiunea la nivelul reţelelor informale este o cale de a influenţa mentalităţile. Iată de ce ne vom concentra în continuare discursul pe chestiunea relaţiilor şi reţelelor informale.

 

Reţelele informale sunt inerente oricărei organizaţii (Albanese 1998), la nivelul lor luându-se decizii în interes privat dar care au implicaţii organizaţionale. Reţelele informale trebuie acceptate şi promovate alături de cele formale (Vlăsceanu 2002), deoarece cultul raţionalităţii distruge intuiţia, implicarea şi simţul moral. Acest lucru biologii îl ştiu de mult timp. Iată un citat din Darwin care susţine această afirmaţie :

 

"firea mi s-a schimbat în timpul ultimilor douazeci sau treizeci de ani [...] Mi se pare că mintea mi-a devenit un soi de maşină, bună să extragă legi generale dintr-o mare mulţime de fapte, dar nu pot concepe de ce această facultate a cauzat atrofierea numai a acelei părţi din creier de care depind placerile si gusturile mai subtile [...] dacă ar fi sa îmi retraiesc viaţa, mi-aş face o regula să citesc poezii şi să ascult muzică, cel puţin o data pe saptamană. [...] Pierderea acestor gusturi este o pierdere a fericirii; ea ar putea dauna inteligentei noastre sau mai probabil caracterului moral deoarece slabeşte capacitatea emotivă a naturii noastre."

 

Ştiinţa este aşadar foarte importantă pentru o societate, dacă dorim o putem considera şi fundamentală, ca artificiu retoric, dar în acest sens slab toate formele culturii sunt fundamentale. Rezultă de aici că studentul [1] în ştiinţe trebuie să aibă acces şi la celelalte forme ale culturii, cum sunt istoria propriei discipline, filosofia ei, sau discipline sociale cum sunt cele manageriale şi ale comunicării.

 

În cadrul organizaţiilor în care procesul de producţie presupune manifestarea creativităţii este necesară dezvoltarea de structuri informale care să faciliteze comunicarea între cercetători şi să consolideze încrederea atât de necesară funcţionării echipelor interdisciplinare. O organizaţie de cercetare are o structură mai informală decât cea a unei organizaţii care produce altceva, ceea ce o face însă mai vulnerabilă la dezvoltarea de structuri informale neadecvate, şi la menţinerea lor odată ce au apărut (Iordache, 2005). Ştiinţa are prin urmare un potenţial de autosubminare dacă devine fundamentalistă, intolerantă în raport cu alte tipuri de discurs.

 

Unul dintre rolurile cheie care trebuie exercitat de manager este de a experimenta structuri informale şi de a le selecta pe cele mai potrivite pentru atingerea scopurilor organizaţionale (Weick 1988 apud Vlasceanu 2002).

 

Situaţia în științe ale naturii, vieții și pământului

 

Într-o facultate calitatea procesului didactic şi a celui de cercetare depinde atât de profesori, cât şi de studenţi, masteranzi şi doctoranzi. Pe de altă parte, ea depinde atât de regulile formale, cât şi de cele informale.

 

În matricea de mai jos sunt prezentate tipurile de relaţii interpersonale care se manifestă în cadrul procesului de învăţământ conform tipologiei simplificate menţionate în paragraful anterior.

 

Relaţii	Formale	Informale
profesor – profesor	xxx	xxx
student – student	x	xxxxx
profesor – student	xxxxx	x

Legendă : numărul de semne « x » indică ponderea relaţiilor formale faţă de cele informale (comparaţie pe orizontală) sau a celor profesor-profesor faţă de student-student şi profesor-student (comparaţie pe verticală). Evaluarea este semicantitativă. Zonele gri închis marchează relaţiile pe care vrea să le modifice în mod direct proiectul, iar cele gri deschis relaţiile care credem că se vor modifica indirect în urma modificării primelor.

 

Fiecare dintre tipurile de relaţii prezentate în matricea de mai sus poate ridica probleme care trebuie rezolvate. Nu ne propunem aici să facem o analiză exhaustivă, ci dorim doar să evidenţiem următoarele aspecte :

·      Ponderea relaţiilor informale profesor-student în raport cu cele formale este redusă. Dar un profesor nu poate funcţiona ca maestru iar studentul ca discipol, conform idealului academic (Pânzaru 2004) în absenţa unor relaţii informale de bună calitate. Calitatea de maestru a profesorului nu poate fi impusă formal. Ea poate fi doar delimitată formal, lăsând cadrului didactic un spaţiu de manevră în care el să se manifeste. Şi poate fi promovată formal prin recrutarea unei resurse umane corespunzătoare, educarea ei ulterioară şi prin încurajarea deschiderii culturale a studentului.

·      Diversitatea grupurilor informale este foarte redusă, ceea ce face ca procesul de selecţie managerială a celor mai performante din punct de vedere organizaţional să nu mai poată avea loc.

·      Relaţiile informale pozitive consolidează încrederea, fără de care eficienţa relaţiilor formale este scăzută. Relaţii informale pozitive bazate pe valori de un anumit tip sunt compatibile doar cu relaţii formale bazate pe valori de acelaşi tip. Aşadar prin facilitarea dezvoltării de relaţii informale bazate pe valori compatibile cu un proces didactic de calitate se poate facilita acceptarea unui tip de relaţii formale. Cadrul formal conceput ca optimizator dar aplicat pe o structură informală inadecvată nu poate duce decât la eşec (Ibrahim şi Galt 2002).

 

În concluzie, problemele identificate sunt:

·      Ponderea relaţiilor informale student-profesor este prea redusă.

·      Relaţiile informale student-student şi profesor-profesor tind să nu fie întemeiate pe valori compatibile cu un proces de învăţare [2] de calitate.

 

În relaţiile formale se acordă o valoare prea mare ştiinţei în raport cu alte forme ale culturii, ceea ce afectează calitatea relaţiilor informale.

 

 

Bibliografie

 

·         Albanese, R. (1988): Management, South-Western Publishing Co., Cincinnati

·         Darwin, C., 1957, în Autobiografie, inserată în “Originea Speciilor”, Ed. Acad. RPR, Bucureşti

·         Ibrahim, G., V. Galt, 2002, Bye-Bye central planning, hello market hiccups: institutional transition in Romania, Cambridge Journal of Economics, 26(1), 105-118

·         Iordache, V., 2005, Communication in transboundary and transdisciplinary projects, în Bloesch și colab. (editori) IHP-VI / Technical Documents in Hydrology No. 75, UNESCO, Paris, disponibil aici.

·         Pânzaru, I., 2004, Introducere, în Popescu, S., Brătianu, C. (coord.)., “Ghidul calităţii în învăţământul superior”, Ed. Universităţii din Bucureşti, 4-8

·         Vlăsceanu, M. (2002): Organizaţiile şi cultura organizării, Ed. Trei, Bucuresti

·         Weick, K. E. (1988): Enacted sensemaking in crisis situations, Journal of Management Studies, 25: 305-317

Note

[1] De fiecare dată când folosim termenul « profesor » şi termenul « student » trebuie înţeles că ne referim la « profesori sau profesoare » şi la « studente sau studenţi ». Identificarea unor soluţii stilistice care să nu mai implice discriminări de gen credem că ar merita o discuție în sine.

[2] Prin învăţare înţelegem aici atât atât procesul prin care o persoană învaţă de la altcineva (misiunea studentului), cât şi procesul prin care o persoană învaţă o altă persoană (misiunea profesorului).