Dragostea este mai mare decât dreptatea

Nu ne putem ocupa de natură fără să ne ocupăm și de oamenii care folosesc natura. Tot mai mulți politicieni intră în pușcărie și mulți dintre noi ne bucurăm și spunem că s-a făcut dreptate. Se vede asta ușor din comentariile la articolele care prezintă aceste vești. Când Ceușescu a fost ucis o explozie de bucurie a cuprins țara, îmi aduc bine aminte. Când Năstase și Fenechiu au fost condamnați mulți forumiști au fost fericiți. Perspectiva și speranța ca Băsescu să intre la închisoare îi face să aibă reverii pline de bucurie pe cei din tabăra adversă. În acest articol am să argumentez că dragostea de oameni este mai importantă, mai mare pe scara valorilor decât dreptatea pe care uneori pretindem că o avem, chiar dacă o avem cu adevărat.

Dreptatea se referă la respectarea unor reguli și legi. Dreptatea este ceva inventat de oameni sau primit de oameni ca să ne putem înțelege unii cu alții, dar dragostea nu este o invenție și nu este nici ceva primit. Ea există de la sine, din  noi, este zâmbetul sincer pe care îl vedem pe fața celuilalt când ne întâlnim unii cu alții. Dreptatea fără a mai putea zâmbi niciodată cu un om după aceea este o pierdere, nu un câștig.

Dreptatea nu este o valoare în sine, ea e doar un bun instrument, indispensabil poate, ca să ne înțelegem. Dar dacă oamenii ar avea dragoste unul pentru altul nu am mai avea nevoie de reguli și de dreptate. Pentru că nimeni nu ar mai face ceva să supere pe altul, sau dacă ar face fără intenție și-ar cere imediat iertare.

Dacă îți pasă de altcineva nu îl faci să simtă că trebuie să își caute dreptatea datorită faptelor și deciziilor tale. Ca să poți să faci asta cu trebuie să îl cunoști pe cel de lângă tine, să ști ce valori are, care sunt diferențele. Dar niciodată nu vom putea cunoaște pe toți oameni, nici măcar pe cei care spunem că ne sunt apropiați. Cu cât oamenii sunt mai asemănători cu noi, cu atât îi cunoaștem mai ușor.

Dreptatea este așadar valoroasă mai ales când nu ne cunoaștem unii pe alții, adică atunci când suntem mulți cei care avem interese comune și când suntem diverși. Dreptatea este esențială pentru un popor, pentru un stat, pentru o asociere de state. Pe măsură ce ne cunoaștem devine tot mai puțin importantă. Într-un grup de prieteni, de colegi vechi de școală, de serviciu sau într-o familie ce importanță mai are cine are cu adevărat dreptate? Dacă are importanță mare înseamnă că nu suntem cu adevărat un grup, suntem niște străini împreună ca în metrou. Dacă suntem un grup îl lăsăm în ale lui pe cel care nu are dreptate și îl iubim sau măcar tolerăm mai departe pentru că este al nostru, îl știm. Sau noi al lui, sau reciproc. Și la un moment dat își va da seama și singur că a greșit. Iar dacă nu își va da seama asta e, unii sunt neputincioși, victime oarbe ale unui fel de a fi. Dacă va vrea să plece dintre noi îl lăsăm să plece, poate că se va întoarce mai târziu. Ce rost are când cineva decide să plece din grupul nostru să aruncăm cu noroi în el? Ce vrem să spunem cu asta?

Ni se pare că nu putem trăi fără reguli și dreptate, dar că am putea trăi fără dragoste. Asta e pentru că suntem sau am devenit egoiști, ne raportăm doar la noi înșine. Vrem doar dreptatea noastră. Dreptatea noastră nu poate exista fără dreptatea altuia, pentru că a avea dreptate înseamnă să ceri altuia să ți-o recunoască. Dar nimeni nu îți recunoaște ceva dacă în situația inversă nu s-ar aștepta să recunoști și tu la fel pentru el.

Când acceptăm și dreptatea celuilalt atunci înseamnă că am început să avem dragoste. De fapt dreptatea e un fel de surogat, de formă abstractizată și sărăcită de relație umană autentică.

Cel mai greu pentru un manager  este să ajute oamenii din grupul lui să aibă un minim de dragoste unii față de alții, să îi facă să tolereze pe cei care sunt în mod inevitabil în conflict de interese, așa cum se întâmplă adesea într-o țară. Ca să poată face asta trebuie ca el însuși, managerul, să aibă dragoste de oameni. Dacă nu are se va refugia într-un discurs de apărare a dreptății, a cinstei. Dar dreptatea este așa cum sunt legile, iar dacă legile sunt nedrepte... Și adesea sunt. A vorbi doar despre ce e drept ca manager este ceva foarte sărăcăcios.

Desigur, și sărăcia asta este mult mai bună decât a ignora dreptatea și a încuraja dușmănia. Dar o astfel de țară sau grup de fapt încetează să existe. Se va dezintegra de la sine. Managerul devine un anti-manager, un agent distrugător, nu unificator, nu coordonator. În România de azi cei mai buni sunt obsedați de dreptate, iar cei mai răi încurajează dușmănia. Avem nevoie de lideri care să iubească oamenii.

Cineva a vorbit demult despre un simț al dreptății, care îți spune într-un fel fără cuvinte cum să aplici legea astfel încât să nu ducă la un rezultat nedrept. Acest simț l-ar avea orice om. În baza lui orice om știe când a făcut ceva nedrept, chiar dacă pretinde că e drept de ochii lumii. Acest simț ar permite să vorbim de morală și de vinovăție, de responsabilitate pentru faptele noastre. Mai târziu alții au spus că simțul dreptății este o înțelepciune izvorâtă din faptul că ne pasă de oameni, de cei pe care îi evaluăm și ale căror fapte le judecăm. Să faci dreptate și să nu fie nimeni mulțumit, ce tristețe ar fi aceasta. Se poate întâmpla doar când nu ne pasă de oameni. Altfel spus simțul dreptății ar avea de a face cu dragostea și cu cât îl avem mai mult, cu atât căutăm mai puțin dreptatea formală. Cu cât îl avem mai puțin, cu atât facem mai mult cum vrem noi legile și doar ceea ce vrem noi cu legile.

La ce ne-ar folosi să dovedim că avem dreptate, dacă atunci când cineva este în suferință sau vedem că ar putea fi nu suntem sufletește alături de el? Chiar și cel care ne-a nedreptățit merită compasiunea noastră. De fapt cel care ne-a nedreptățit sau știm că urmează să o facă merită cea mai multă dragoste din partea noastră. Tot timpul, pentru că trebuie că sufere în sinea lui deoarece este o ființă umană, și mai ales atunci când suferă vizibil dintr-o cu totul altă cauză. Nimic nu ar fi mai urât și mai nefolositor pentru noi decât să ne bucurăm de suferința celui care ne-a nedreptățit. Dacă vom face asta el se va izola de noi și ne va urî.

Dacă ar fi fost pe dreptate, erau doar câțiva de zece și mulți restanțieri la disciplinele pe care le predau. Dar oare folosea asta mai mult studentelor și studenților și mie decât ceea ce am făcut împreună așa cum am făcut, fiecare după cât a putut? Nu pic niciodată pe nimeni.

Dragostea e mai mare decât dreptatea, dar cu toții trebuie să facem cât mai mult efort să fim drepți. Fiecare dintre noi înșine să lucreze asupra sa. Restul vine de la sine. Țara, prietenii, și o viață frumoasă.