Noi

Noi

joi, 27 februarie 2014

Către o dezvoltare durabilă policentrică

După o lungă perioadă de timp în care conceptul de dezvoltare durabilă utilizat în multe state a fost contaminat cu ideologia politică a soluțiilor etatiste (abordare top-down, favorizată îndeosebi în societățile post-totalitare post-comuniste) cercetările recente ne permit să conturăm coordonatele de cercetare pentru un concept de dezvoltare durabilă compatibil cu valorile libertății politice și economice, ale democrației occidentale. O dezvoltare care să permită multiple centre de decizie și un cuplaj optimizat și adaptativ între abordări top-down și bottom-up.

În esență este vorba despre o direcție de cercetare la convergența operelor științifice ale unor ecologi cu preocupări în teoria durabilității, în special C. S. Holling (articol important aici ) și a mai multor deținători ai premiului Nobel în economie (Elinor Ostrom  - articol în Science aici , Douglas C. North, F. A. Hayek - carte despre ei aici ).

Este o bucurie pentru români că între cercetătorii de talie internațională care sunt implicați pe această direcție se află și români. Ultima carte a lui D. P. Aligică apărut la Oxford University Press (Institutional Diversity and Political Economy - the Ostroms and Beyond, 2014, link spre carte pe imaginea de la finalul acestui text) oferă câteva elemente de actualitate în domeniu, pe care le prezint succint mai jos.

Nu se poate considera că sistemele socio-economice sunt asimilabile unor sisteme ecologice, că mediul în genere este format din ierarhia de sisteme socio-ecologice.

"despite relatively common rhetoric and conceptualization that frames the discussion in terms of abstract models of "systems" and "processes" in which society and nature intertwine at levels of abstraction at which dualism is lost, there many reasons - including very important analytical ones - to uphold the distinction between natural systems and social systems. No doubt, there are also reasons to avoid drawing a sharp distinction. But, even in the latter case, the socio-instutional aspect retains a clear salience". (p 108).

"Human systems, as opposed to purely natural systems, write Gunderson and Holling (2002, 100), exhibit "unique features that change the character and location of variability within the panarchy and that can dramatically enhance the potential of panarchies themselves". These features are foresight, communication, and technology" (p 128)

Termenul panarhie al lui Holling nu este echivalabil cu cel de ierarhie, ci o alternativă teoretică la cel de ierarhie. Termenul ierarhie în sensul clasic din anii '80 ai secolului trecut și toate considerațiile referitoare la emergența productivității strict la nivel ecosistemic / al sistemului socio-economic ca întreg sunt depășite.

"given the fact that the word "hierarchy" implies in common usage the meaning of rigid and top-down, ecologists were not happy with the word. They wanted a different term that would "rationalize the interplay between change and persistence, between the predictable and the unpredictable". As it was impossible to find an existing word they come to use the image of the Greek god Pan as "the epitome of unpredictable change" and combine it with "the notion of hierarchies across scales to invent a new term that could represent structures that sustain experiment, test its results, and allow adaptive evolution" (Holling 2001, 390)" (p 126)

Proiectarea eficientă a instituțiilor pentru dezvoltare durabil[ și înțelegerea limitelor unei astfel de proiectări nu se poate face în absența înțelegerii rolului ideilor în dezvoltarea omenirii, un domeniu al cunoașterii fără nici o legătură cu cel al științelor naturii.

"A discussion about institutional design is a discussion about the role of ideas, and a discussion about the role of ideas is a discussion about the ways the human mind deals with uncertainty and the future, about "reflexivity" (i.e. the self-fulfilling and self-denying properties of human public conjectures and predictions) and about the institutional consequences of all of the above." (p 134).

Ideile sunt rezultatul creativității personale, care este la fel de importantă ca și cooperarea dintre cercetători. Accentul cade în mod echilibrat pe indivizi și pe grup (sursa aici).

“There are about three kinds of scientists - the consolidator, the technical expert, and the artist. Consolidators accumulate and solidify advances and are deeply skeptical of ill formed and initial, hesitant steps. That can have a great value at stages in a scientific cycle when rigorous efforts to establish the strength and value of an idea is central. Technical experts assess the methods of investigation. Both assume they search for the certainty of understanding.

In contrast, I love the initial hesitant steps of the "artist scientist" and like to see clusters of them. That is the kind of thing needed at the beginning of a cycle of scientific enquiry or even just before that. Such nascent, partially stumbling ideas, are the largely hidden source for the engine that eventually generates change in science. I love the nascent ideas, the sudden explosion of a new idea, the connections of the new idea with others. I love the development and testing of the idea till it gets to the point it is convincing, or is rejected. That needs persistence to the level of stubbornness and I eagerly invest in that persistence.

All types of scientists are necessary, but I would love it if we could encourage and include the innovative type of artist. At the least, enjoy rigor, but never inhibit the innovative artists.”

Caracteristic societății policentrice, panarhice, este că nu există monopol asupra puterii, ceea ce facilitează creativitatea ca factor decisiv al adaptabilității, al rezistenței la perturbări.

"In specifying the concept of polycentricity, the issue of power, more specifically its use and its monopoly, is a major element. [...] In a ploycentric system no one has an ultimate monopoly over the legitimate use of force. The "rulers" are constrained by a system of rules whose ideal expression is the "rule of law". The factors creating and maintaining the system of rules may be wide-ranging, from cultural to a balance of power, from power barganing and (self-)interest to norms and moral codes." (p 48)

"While all institutions are subject to takeover by opportunistic individuals and to the potential for perverse dynamics, a system that has multiple centers of power at differing scales provides more opportunity for citizens and their officials to innovate and to intervene so as to correct maldistributions of authority and outcomes. Thus, polycentric systems are more likely than monocentric systems to provide incentives leading to self-organized, self-corrective institutional change. (E. Ostrom 1998 citată de Aligică 2014)".


Relevanța pentru dezvoltarea ecologiei românești și pentru proiectarea politicilor de dezvoltare

Dezvoltările științifice recente arată că ecologia românească și cei cu preocupări în domeniul durabilității dezvoltării sistemelor socio-ecologice vor ieși în următorul deceniu din tradiția post-comunistă. Acestă tradiție este reprezentată pe planul teoriei durabilității de lucrările despre dezvoltarea durabilă din 1998 (aici) și managementul dezvoltării din 2004 (aici). Aceste lucrări exemplifică o abordare holistă excesivă, centrată exclusiv pe funcționalitatea sistemului ca întreg, neagă în mod explicit rolul persoanelor, al creativității indivizilor, promovând o idee de proiectare a societății care nu reflectă diversitatea situațiilor socio-economice reale existente pe plan international, și care, în particular, nu mai reflectă situația actuală a României ca țară europeană în curs de a adopta pe scară largă standardele și valorile civilizației occidentale.

Fără a contesta valoarea lor de etapă, trebuie precizat explicit că lucrările pe care le-am menționat sunt doar o treaptă caracteristică societății românești și celor post-comuniste, specificului lor istoric de dezvoltare, o treaptă firească și necesară pe drumul științific către dezvoltarea unei concept mai general de dezvoltare durabilă, în particular al uneia de tip policentric în sensul instituționalismului ostromian. Tinerii care vor opera în condițiile secolului XXI în spațiul civilizației europene au nevoie de un concept compatibil cu modul de funcționare al societăților democratice și drepturile omului (libertate de gândire, de exprimare, etc). Acestea sunt idei cu valoare acceptată ca fiind pozitivă în baza succesului societăților care le-au adoptat și promovat, idei fără de care o dezvoltare durabilă a întregului socio-economic nu ar avea nici o valoare pentru persoane (cu excepția a proiectanților plătiți și a conducătorilor unei astfel de societăți).

Cele de mai sus nu fac decât să evidențieze specificul și potențialul de dezvoltare al școlii de ecologie a Universității din București ca net diferit de abordările sectoriale de management al unor resurse naturale, sau de abordări strict reactive ale școlii geografice, urmând reglementările și piețele de asistare a deciziilor deschide de acestea.

Din punct de vedere aplicativ apare ca necesară gândirea și elaborarea unei noi strategii naționale de dezvoltare durabilă, cea aprobată în 2008 (o strategie top-down, etatistă în spirit) fiind depășită științific și socio-politic.


marți, 18 februarie 2014

marți, 11 februarie 2014

Dragostea este mai mare decât dreptatea

Nu ne putem ocupa de natură fără să ne ocupăm și de oamenii care folosesc natura. Tot mai mulți politicieni intră în pușcărie și mulți dintre noi ne bucurăm și spunem că s-a făcut dreptate. Se vede asta ușor din comentariile la articolele care prezintă aceste vești. Când Ceușescu a fost ucis o explozie de bucurie a cuprins țara, îmi aduc bine aminte. Când Năstase și Fenechiu au fost condamnați mulți forumiști au fost fericiți. Perspectiva și speranța ca Băsescu să intre la închisoare îi face să aibă reverii pline de bucurie pe cei din tabăra adversă. În acest articol am să argumentez că dragostea de oameni este mai importantă, mai mare pe scara valorilor decât dreptatea pe care uneori pretindem că o avem, chiar dacă o avem cu adevărat.

Dreptatea se referă la respectarea unor reguli și legi. Dreptatea este ceva inventat de oameni sau primit de oameni ca să ne putem înțelege unii cu alții, dar dragostea nu este o invenție și nu este nici ceva primit. Ea există de la sine, din  noi, este zâmbetul sincer pe care îl vedem pe fața celuilalt când ne întâlnim unii cu alții. Dreptatea fără a mai putea zâmbi niciodată cu un om după aceea este o pierdere, nu un câștig.

Dreptatea nu este o valoare în sine, ea e doar un bun instrument, indispensabil poate, ca să ne înțelegem. Dar dacă oamenii ar avea dragoste unul pentru altul nu am mai avea nevoie de reguli și de dreptate. Pentru că nimeni nu ar mai face ceva să supere pe altul, sau dacă ar face fără intenție și-ar cere imediat iertare.

Dacă îți pasă de altcineva nu îl faci să simtă că trebuie să își caute dreptatea datorită faptelor și deciziilor tale. Ca să poți să faci asta cu trebuie să îl cunoști pe cel de lângă tine, să ști ce valori are, care sunt diferențele. Dar niciodată nu vom putea cunoaște pe toți oameni, nici măcar pe cei care spunem că ne sunt apropiați. Cu cât oamenii sunt mai asemănători cu noi, cu atât îi cunoaștem mai ușor.

Dreptatea este așadar valoroasă mai ales când nu ne cunoaștem unii pe alții, adică atunci când suntem mulți cei care avem interese comune și când suntem diverși. Dreptatea este esențială pentru un popor, pentru un stat, pentru o asociere de state. Pe măsură ce ne cunoaștem devine tot mai puțin importantă. Într-un grup de prieteni, de colegi vechi de școală, de serviciu sau într-o familie ce importanță mai are cine are cu adevărat dreptate? Dacă are importanță mare înseamnă că nu suntem cu adevărat un grup, suntem niște străini împreună ca în metrou. Dacă suntem un grup îl lăsăm în ale lui pe cel care nu are dreptate și îl iubim sau măcar tolerăm mai departe pentru că este al nostru, îl știm. Sau noi al lui, sau reciproc. Și la un moment dat își va da seama și singur că a greșit. Iar dacă nu își va da seama asta e, unii sunt neputincioși, victime oarbe ale unui fel de a fi. Dacă va vrea să plece dintre noi îl lăsăm să plece, poate că se va întoarce mai târziu. Ce rost are când cineva decide să plece din grupul nostru să aruncăm cu noroi în el? Ce vrem să spunem cu asta?

Ni se pare că nu putem trăi fără reguli și dreptate, dar că am putea trăi fără dragoste. Asta e pentru că suntem sau am devenit egoiști, ne raportăm doar la noi înșine. Vrem doar dreptatea noastră. Dreptatea noastră nu poate exista fără dreptatea altuia, pentru că a avea dreptate înseamnă să ceri altuia să ți-o recunoască. Dar nimeni nu îți recunoaște ceva dacă în situația inversă nu s-ar aștepta să recunoști și tu la fel pentru el.

Când acceptăm și dreptatea celuilalt atunci înseamnă că am început să avem dragoste. De fapt dreptatea e un fel de surogat, de formă abstractizată și sărăcită de relație umană autentică.

Cel mai greu pentru un manager  este să ajute oamenii din grupul lui să aibă un minim de dragoste unii față de alții, să îi facă să tolereze pe cei care sunt în mod inevitabil în conflict de interese, așa cum se întâmplă adesea într-o țară. Ca să poată face asta trebuie ca el însuși, managerul, să aibă dragoste de oameni. Dacă nu are se va refugia într-un discurs de apărare a dreptății, a cinstei. Dar dreptatea este așa cum sunt legile, iar dacă legile sunt nedrepte... Și adesea sunt. A vorbi doar despre ce e drept ca manager este ceva foarte sărăcăcios.


Desigur, și sărăcia asta este mult mai bună decât a ignora dreptatea și a încuraja dușmănia. Dar o astfel de țară sau grup de fapt încetează să existe. Se va dezintegra de la sine. Managerul devine un anti-manager, un agent distrugător, nu unificator, nu coordonator. În România de azi cei mai buni sunt obsedați de dreptate, iar cei mai răi încurajează dușmănia. Avem nevoie de lideri care să iubească oamenii.

Cineva a vorbit demult despre un simț al dreptății, care îți spune într-un fel fără cuvinte cum să aplici legea astfel încât să nu ducă la un rezultat nedrept. Acest simț l-ar avea orice om. În baza lui orice om știe când a făcut ceva nedrept, chiar dacă pretinde că e drept de ochii lumii. Acest simț ar permite să vorbim de morală și de vinovăție, de responsabilitate pentru faptele noastre. Mai târziu alții au spus că simțul dreptății este o înțelepciune izvorâtă din faptul că ne pasă de oameni, de cei pe care îi evaluăm și ale căror fapte le judecăm. Să faci dreptate și să nu fie nimeni mulțumit, ce tristețe ar fi aceasta. Se poate întâmpla doar când nu ne pasă de oameni. Altfel spus simțul dreptății ar avea de a face cu dragostea și cu cât îl avem mai mult, cu atât căutăm mai puțin dreptatea formală. Cu cât îl avem mai puțin, cu atât facem mai mult cum vrem noi legile și doar ceea ce vrem noi cu legile.

La ce ne-ar folosi să dovedim că avem dreptate, dacă atunci când cineva este în suferință sau vedem că ar putea fi nu suntem sufletește alături de el? Chiar și cel care ne-a nedreptățit merită compasiunea noastră. De fapt cel care ne-a nedreptățit sau știm că urmează să o facă merită cea mai multă dragoste din partea noastră. Tot timpul, pentru că trebuie că sufere în sinea lui deoarece este o ființă umană, și mai ales atunci când suferă vizibil dintr-o cu totul altă cauză. Nimic nu ar fi mai urât și mai nefolositor pentru noi decât să ne bucurăm de suferința celui care ne-a nedreptățit. Dacă vom face asta el se va izola de noi și ne va urî.

Dacă ar fi fost pe dreptate, erau doar câțiva de zece și mulți restanțieri la disciplinele pe care le predau. Dar oare folosea asta mai mult studentelor și studenților și mie decât ceea ce am făcut împreună așa cum am făcut, fiecare după cât a putut? Nu pic niciodată pe nimeni.


Dragostea e mai mare decât dreptatea, dar cu toții trebuie să facem cât mai mult efort să fim drepți. Fiecare dintre noi înșine să lucreze asupra sa. Restul vine de la sine. Țara, prietenii, și o viață frumoasă.