Trei lecții practice pentru ecologie și protecția mediului anul 2, iulie 2020

Mulțumim Asociației Parcul Natural Văcărești pentru sprijin. Lecțiile se pot descărca apăsând pe imaginea de mai jos. Deplasările în parc pentru măsurători și prelevări de probe vor avea loc în luna octombrie.

Lucrare de disertație model pentru Managementul integrat al capitalului natural

Lucrarea de disertație a domnișoarei Luiza Silvia Chiriac este un model de bune practici, acuperind la calitate maximă tot ce trebuie să conțină o lucrare de disertație pentru a pregăti un viitor program doctoral de succes:

• analiza critică a cunoașterii,
• identificarea unor lacune și incertitudini în corpurile de cunoaștere,
• analiza metodelor existente pentru cercetarea dedicată acoperirii unor dintre lacunele identificate,
• testarea cu seriozitate a unora dintre metode, de la activitatea de teren la cea experimentală la cea de laborator, în echipe complexe prin implicare în proiecte reale,
• iar pe acest fond formularea unor posibile obiective și a unor ipoteze pentru un program viitor de cercetare, urmate de o schiță de planificare a activităților.

O lucrare de disertație excelentă presupune deja existența abilităților și competențelor dobândinte prin scrierea unei lucrări de licență în domeniul științei mediului (capacitatea de a sintetiza riguros informația, de a elabora un text academic la standarde maxime, familiarizarea cu probleme concrete de mediu și inițierea în specificul activităților de obținere și interpretare a datelor, sau de proiectare a soluțiilor manageriale, prin studiul de caz.).

Modelul de lucrare de disertație poate fi descărcat apăsând pe imaginea de mai jos (pe teren împreună cu doi colegi, la prelevare de sol pe dealurile din zona Copșa Mică).

A concept of fake science and methodological criteria

Although the objective knowledge is always used for something else, the value of the objectivity is not relative to the peculiar interests of people. The long term authority of science is related to the extent science sticks to reality, to the continuous effort of scientists to describe the reality. The value of objectivity reflects the general interest of society for stability, resilience and adaptive capacity to a changing reality of the natural, economic, social and cultural environment. It is of huge interest to clearly delineate what is objective science, and what is not. To do this is part of the mission of academic organisations, where the objective knowledge is produced and reproduced. Defending objectivity does not mean despising the interests of the people and of the groups. On the contrary, it means honestly serving these interests as a scientist, or as philosopher, by delivering a good quality product, objective knowledge. In this text we will introduce a concept of fake science and will show its relevance for problems on the public agenda.

We define fake science based on the criteria of methodology of production and ideological influence on the production of the scientific cultural objects as follows:

·         fake science is a cultural product presented as science which is at the same time methodologically problematic and ideologically driven (table 1, up-right square).

The evaluation of science is done at the level of a single cultural product (primary article, secondary article - review or tertiary source book or chapter). The overall evaluation of a project, program, school of thought, field of knowledge, whole discipline is the results of aggregation from individual cultural products. Thus, in our view there is no way to describe for instance gender studies as fake science without an analytical investigation of all publications in this field.

Table 1 Matrix for the identification of fake science, with several potential examples (reasonable hypothesis about fake science cases).

		A Methodologically sound science
		yes	No
B Ideologically driven science	yes	Research agenda driven by ideological motivations or by public policies ·         Sustainability theory with reductionism to physics. Models should be useful for public goals. ·         Descriptive study of the cultural gender processes (sound gender science)	Fake science Fake models of man: ·         God and soul as explanatory variables in physiology (Nicolae Paulescu) ·         Lysenkoism, darwinism without genetics, “matter” and “internal contradictions” as explanatory variables / processes in biology and ecology. ·         Post-normal (transformative) versions of sustainability theory ·         Normative gender studies (fake gender science).
	No	“Pure” science, Research agenda driven by sake of knowledge Models constrained only by internal (normative) epistemic constraints, elegance, etc	Pseudo-science naïve pseudo-scientific models of man

Methodology (A in table 1) is evaluated based on the following criteria:

·         Regional ontology criteria. The variables and processes in need for explanation or used for explanation are those characteristic to that field of knowledge. Characteristic means generally accepted as legitimate by scientists working in the field. For instance physics cannot use as explanatory variable intentions, biology cannot deal with economical process, and so on.

·         Regional data production criteria. The variables and processes in need for explanation or used for explanation are either measurable and empirically describable using measurements and observations which can be replicated, or they have an heuristic value for the development of research directions which are based on standard measurements, data processing, and hypothesis testing accepted in that scientific community. For instance hidden variables are acceptable only when hypothesis about them can be indirectly tested, abstract mathematical models about complex processes are acceptable only when they can reasonably be used for the interpretation of empirical data, theological and common sense variables like soul, God, angels, are not acceptable inside scientific cultural products because their observation cannot be replicated by any scientist.

·         Internal validation of regional knowledge criteria. The data and knowledge produced is validated by the system accepted in the scientific community (some kind of peer review independent of any conflict of interest).

·         Contextualization of regional knowledge criteria. The regional knowledge is presented explicitly at the appropriate scale, for the specific class of variables and processes. There is an explicit delineation from knowledge produced in other fields which might confound the reader by homonymy of terms.

The criteria can be applied not only to nature sciences, life and earth sciences or social sciences, or psychology, but also to part of the humanities when these scientists work on existing cultural products (analysis of structure of existing theories, or of previous philosophical arguments in specific texts – in philosophy, of literature books, tradition in philology etc). The time scale for the methodological analysis is the duration of the production process, from project formulation to publication of the scientific piece of knowledge.

A scientific product can be fake when it is flawed from ontological point of view, or is data production and interpretation flowed, or flowed from the point of view of its internal validation .

The influence of ideology (B in table 1) on science is evaluated based on the following criteria:

·         Goal formulation criteria. The goals and values motivating the formulation of public policies or policies of religious organizations and the associated civic sector asking for the production of scientific cultural products are ideological when they are not accepted by all political organizations relevant for that political system, or by all religious organizations of any kind, and the associated civic sector. By relevant we mean that the organizations are validated by citizens in the existing political procedures. By accepted we mean that they are prioritized high and funded whoever is in power from the political organizations. The time scale of analyses for this criteria is at least one-two decades.

·         Funding criteria. The extent to which funding for the production of science is provided not by competition of projects selected based criteria related to the scientific content and management of the project, but by the political or religious profile of the applicant or its relatives and friends.

·         Knowledge use criteria. The extent to which the scientific products are used by their authors for the production of different non-scientific cultural products which are ideological in terms of the previous two criteria.

·         Accuracy of knowledge transfer criteria. The extent to which all methodological criteria are presented in summary together with the scientific findings when the transfer of the scientific knowledge is delivered as scientific truths to the end-users.

Comments

This framework can be used for the conceptual delineation of discourses which are legitimate in academic institutions and those which are legitimate only outside academic institutions (excepting for the case when they are an object of research for real science in academic institutions).

We assume that fake science is useful outside academic institutions, because it responds to needs of people (to have cheap and apparently coherent visions of the world), needs of political organizations (to have efficient ideologies), and of the state (to have cheap unifying political discourses). Fake science is a simplistic presentation of real science content for some purposes and make use of the authority of real science to reach those purposes. A vision of the world is defined here as the hierarchical system of signs (from single signs to complex  texts) considered by an individual human to have real referents. Visions of the world in this sense emerge by processes from individual to groups of different dimensions, and can be characterized in their structure and dynamics at in individual and group level in a scientific way.

A particular case is fake science with respect to man. People, parties and the state need a more or less uniform model of man in a society, a model perceived locally as “general”. Such a model should be easy to understand and cheap to educate. There is in principle the possibility to produce a general, realistic, and universal model of man, but this would be a complex enterprise and expensive to teach. A potentially general model of man is, however, considered here as desirable and ontologically stable. The state could invest in its production in order to minimize conflicts between the adepts of fake scientific models of man, and in this way increase its stability and resilience. Discourses suggesting the change of the essence of man because of technology, or of cultural evolution, or by other causes are considered here as cultural products without scientific and philosophical relevance for how man can be conceptualized, and probably having a disruptive function in the state.

Conclusions

We have proposed a concept of fake science, methodological criteria to map such cultural products, and have shown the relevance of this framework for the model of man functional in a society. Existing discussions in the public space could gain in clarity after the systematic application of such ideas, in this form or in an improved ones, in the long term benefit of the state, of the society, and of the people.

Note

This document develops ideas presented last year at a conference organized by the institute of advance studies of the University of Bucharest:

·         Iordache V., 2019, Anthropological frameworks and their impact on socio-biological paradigms and research traditions. The case of the model of man in Romanian biology, presentation at the International Conference Social impact and the social sciences: theory and practice in the era of propaganda, fake news and media manipulation, ICUB-Social Sciences, University of Bucharest, presentation available here.

I am indebted to Prof. Dragoș-Paul Aligică for the invitation to this conference.

Objective knowledge, value, power and scale

There is no direct relationship between objective knowledge and power. The proper function of objective knowledge is a to contribute to practical problem solving. Practical problems have connection with reality, and objective knowledge provides a description of reality (of properties, objects, processes, structures). Objective descriptions are tools with a rather short cultural lifetime. The kind of knowledge needed for power has much longer lifetime, and from an evolutionary perspective evolved much earlier than the speciation of objective knowledge.

A Christian is not interested in power because she / he already has the kind is looking for. Secular people would like empowerment from objective knowledge (science, rigorous philosophy), which is like planning to fly to Mars with Diptera wings. Scientism, and in general, rationalism are bad exaptations: namely traits adaptive for short and average term problems are used for solving large timescale problems. This kind of problems can be solved only by symbolic and political means. To use scientific descriptions instead means to push for the construction of a fake science and to erode to capability to solve the short and average term problems.

Scale by itself does not provide value, large scale is not more valuable than small scale. The kinds of values themselves depend on processes occurring at certain scales of time and social complexity. Larger scale may provide power, but only when there is a coupling with smaller scale objects and properties. If this power is convergent with values or not is contingent.

Legend: Characteristic time and complexity scale of three bodies of knowledge, and two bottlenecks (3.1, 3.2), for the effective resolution of practical problems. The realm of practical problems can modeled by an institutional framework (with operational choice, collective choice and constitutional choice action arenas). The bottlenecks are that 1) the multi-scale character of nature’s processes is not reflected in the institutionalist framework (this leads to environmental problems), and 2) the symbolic processes (culture and the cultural meaning of nature and man in particular) tend to be reduced to economic thinking (goods and services production processes) (this is partly responsible for cultural maladaptations as racism, progressivism, etc).

Gabriele Retez: Organizarea ariilor protejate - USA vs EU

"Sperând că aceste lucruri se vor schimba în viitor, vreau să concluzionez încurajând studenții să se implice în experiente din propriul domeniu la nivel international, pentru a se putea dezvolta și poate chiar pentru a fi elementul cheie în schimbarea viitorului." 

                                                                  Gabriele Retez,

                                                                  Universitatea din București, anul III Ecologie,

                                                                  Promoția 2020

Materialul elaborat pentru evaluarea periodică la disciplina Managementul diversității biologice (Quizz-ul 1) poate fi descărcat apăsând pe imaginea de mai jos.

Corespondență cu Buzz Holling despre proprietate privată și sisteme socio-ecologice

Buzz Holling este inițiatorul teoriei panarhiei despre sistemele socio-ecologice. În anul 2004, după parcurgerea unei cărți despre managementul dezvoltării sistemelor socio-ecologice în care se acorda o anumită interpretare ideologică teoriei panarhiei am corspondat cu autorul de referință ca să văd cum se raportează la această interpretare. Schimbul de mesaje, care a fost adus la momentul respectiv la cunoștința autorilor cărții  respective, poate fi descărcat apăsând pe imaginea de mai jos.

De ce a eşuat reforma universitară şi ce se poate face

Reforma universitarā din România a eşuat datoritā scientismului reducționist pe care s-a bazat. Lipsa de rezonabilitate a acestor oameni dā apā la moarā mediocrilor şi impostorilor. Diferenţa pe scurt dintre un om de ştiinţă scientist şi un om de ştiinţă mediocru e că primul are o problemă ontologică, iar celălalt are una epistemică.

O analogie ar fi că scientistul gândeşte în 3D când ar trebuie să gândească în 45D (într-un spaţiu cu 45 de dimensiuni), adică reduce 42 de variabile despre care nu a măsurat nimic niciodată la ce ştie şi a măsurat, cele trei. Şi nu doar le reduce explicativ, acceptând că ele există, asta aş numi scientist rezonabil, ci prin reducere le neagă existenţa, va spune că nu există acele 42, că toată gândirea comună e naivă, libertatea o iluzie, viaţa metabolism, etc. Scientistul pur sânge nici măcar nu apucă să aibă o problemă epistemică, să cunoască ceva cu o modalitate greşită, fără susţinere, fără întemeiere. N-ai cum să-i scoţi din mentalitatea lor pentru că ţin cu dinţii, firesc, de propria identitate, sunt angrenaţi într-un mod de viaţă din care nu se poate ieşi uşor.

Omul de ştiinţă mediocru are o problemă de construire a autorităţii în faţa altora, va apela excesiv la autoritatea externă (a zis cutare, citări şi iar citări, etc), în loc să susţină ceva din măsurătorile şi gândirea proprie discutând rezultatele proprii în comparaţie cu ale altora, aşa cum cere metoda standard ştiinţifică pentru validarea colegială. În ştiinţa serioasă este foarte greu să faci legătura între măsurători şi gândirea proprie, necesită cunoştinţe de proiectare a cercetării, o bucătărie tehnică enormă. Omul de ştiinţă mediocru a apucat să intre în pâine, în job, nu poate atrage sau nu mai crede că poate atrage resurse pentru ştiinţă, şi vrea şi el un locşor şi un pic de respect de la semenii care nu sunt oameni de ştiinţă. Poate fi recuperat prin roluri în echipe în care îi pui în valoare un aspect tehnic pe care îl ştie şi îl respecţi sincer pentru ce face. Pentru un creştin e foarte simplu, e în firea lucrurilor. Pentru excelenţii care au ajuns scientişti e de neconceput, mediocri trebuie eliminaţi din sistem.

Scientistul pur sânge e un pericol social, scoate ceva de genul planului de la Institutul Balş, nu pricepe că oamenii au drepturi, ei sunt doar pacienţi pentru care el e medic şef. Tot comunismul e bazat pe scientişti care oferă legitimare. Omul de ştiinţă mediocru e un pericol social numai când sunt mulţi şi se validează unii pe alţii ca excelenţi distrugând capitalul simbolic al titlurilor, premiilor, etc. La noi omul de ştiinţă mediocru a devenit un astfel de pericol.

N-ai cum să dizloci un sistem universitar dominat de oameni de ştiinţă mediocri punând la butoane un scientist, sari din lac în puţ. E nevoie de oameni de ştiinţă responsabili, cu capul pe umeri, care să înţeleagă întreg peisajul cunoaşterii, de la fizică la teologie, zonele de competenţă, funcţiile diferitelor feluri de cunoaştere, şi cum se crează structuri instituţionale care ţin sub control fenomenele sociale din domeniu, goana după bani, poziţii şi putere de care nici cei din universităţi nu sunt străini. Orice ştiințā care primeşte prea multā atenție tinde spre autoritarism şi monopol epistemic, spre putere politicā.

Universitāțile de vârf au nevoie structural, obligate prin lege, de programe “mission oriented”, transdisciplinare, de formare a resursei umane şi cercetare avansatā finanțate cu 30-40% din bugetul alocat de minister. Cu asta scientiştii se vor aşeza în poziții mai rezonabile din rațiuni economice, pentru că de ei nu scăpăm, adesea sunt buni oameni de ştiinţă, dar nemulţumiţi de ce le oferă statutul de om de ştiinţă, le place prea puţin ştiinţa lor.

Am spuns programme transdisciplinar, dar nu mă refer la orice fel de transdisciplinaritate. Mai există categorie de oameni de ştiinţă care pot genera dificultăţi sisetmice, aflaţi în opoziţie cu cei scientişti, şi anume cei care politizează ştiinţa. Dacă scientiştii avea o claritate ontologică, fie ea şi imporprie, aceşti refuză orice claritate, totul de relativ şi de pus în discuţie. Pentru ei ştiinţa trebuie să fie mai mult decât o descriere a obiectelor şi proceselor din diferite domenii ale lumii, cu posibilitatea apoi de a folos în scop aplicativ în funcţie de oportunităţi cunoaştere. Lor nu le convine că lumea nu e mai bună decât este, că progresăm prea lent, că există nedreptate, etc. Lor nu le place că durează prea mult până când ştiinţa serioasă duce la un efect în schimbarea vieţii oamenilor, că politicienii uneori ignoră rezultatele ştiinţifice. Adesea nu sunt oameni de ştiinţă prea performanţi, se simt umiliţi de cei performanţi şi compensează prin activism politic. Ei cred că în fişa postului de om de ştiinţă intră şi să salveze omenirea, că omul de ştiinţă e un fel de guru, că experţii trebuie să spună cum să arate viitorul, dincolo de progneze serioase instituţionalizate în afara cercului stric ştiinţific, au viziuni pe multe decenii, sute de ani, văd cum au văzut Marx şi Engels, doar că puţin diferit. Drept urmare postulează că între cunoaştere ştiinţifică şi acţiune trebuie făcută o legătură directă, că toate trebuie puse la un loc, fără separării instituţionale clare, fără delimitări de responsabilităţi, fără legitimare politică democratică a ce propun pentru binele omenirii pe care îl vor ei. Vor să ajungă direct la butoane cu arderea etapelor procedurale dintr-o democraţie şi numesc asta o abordare dincolo de disciplinele ştiinţifice, un mod nou de a face ştiinţă, o ştiinţă transdisciplinară, fără discipline. Ce rost are să mănânci felul 1 (cercetare fundamentală), felul 2 (cercetare aplicativă) şi desert (asistarea deciziilor), cu tacâmuri şi farfurii diferite, cu şerveţel, etc, când poţi să le amesteci de la început într-un castron mai mare şi să ai un singur fel, pentru că oricum vor fi aşa şi şi în stomac ? E mai bine aşa, pentru că şi digestia are loc mai repede, că să urmăm pe Mark Twain din cartea sa despre Hucklebery Finn. Din fericire acest mod de “rezolvare” e marginal şi nu va fi acceptat de mai nimeni. Fenomenul respingerii se explică uşor ştiinţific: există o cultură preexistentă, există un parcurs istoric, o tradiţie, instituţii în uz, nişte proceduri şi metode cu rezultate nu perfect, dar testate, validate, care opun rezistenţă prin oamenii care au interese legate de ele, şi care domină numeric.

Este adevărat că o tendinţă de rigidizare excesivă a aceste tradiţii în discipline ştiinţifice, dar nu le distrugi ca să faci ceva nou, pentru cănu poţi produce de la zero ceea ce istoria omenirii a produs în două milenii. Problema e cum accelerezi evoluţia instituţională, cum faci nişte mutaţii în mod creativ aşa cum au făcut şi alţii în alte vremuri de-a lungul secolelor, cum treci limitele unor discipline păstrându-le. Cum ? Printr-o abordare transdisciplinară serioasă, la standarde ştiinţifice, adică practic prin formarea unor noi discipline care nu mai au rol analitic, de a descrie felie cu felie lumea, generând instituţii sectoriale care fiecare e stat în stat, ci au rol de cuplare între disciplinele tradiţionale: eco-hidrologie, bio-geo-chimie, ştiinţele cogniţiei, în viitorul apropiat poate ceva între cercetarea biodiversităţii şi epidemiologie, sau între ştiinţe administrative şi ambele menţionate anterior, etc. Nici unele dintre aceste discipline noi nu pretind că acoperă totul, nu e nimic holist aici, misterios, unele nici măcar nu au un nume, sunt în stare de formare, de mutaţii care aşteaptă validarea în viaţa reală, unele vor şi dispărea sau vor fuziona instituţional cu altele, ele cresc în funcţie de probleme cu care de confruntăm în realitate şi de succesul cu care contribuie la rezolvarea lor.

Trecerea spre o abordare mai integrată de felul celei propuse ca soluţie de reformă mai sus, cu o pondere transdisciplinară solidă ştiinţific, nu e uşoară nici în spaţiul occidental, datorită intereselor enorme financiare din jurul activităţilor universitare didactice şi de cercetare, corelate şi cu interese politice prin elitele care sunt formate în universităţi. La noi totuşi avem un avantaj, şi anume că universităţile nu sunt dominate de pretinşi oameni de ştiinţă cu interese politice transformiste, grăbiţi pe pielea altora să schimbe societate, care contestă obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice moderne la scara timp a proceselor care schimbă şi în ea conţinutul efectiv al unei părţi din cunoaştere şi distrug autoritatea ştiinţei. Nu e nimeni în situaţia ridicolă să spună că fizica şi chimia sunt instrumente ale imperialismului şi colonialusmului, altele de acest fel. Chiar şi dezavantajul nostru că toate marile universităţi sunt de stat poate fi transformat într-un avantaj prin faptul că se poate aborda top-down schimbarea, ca pe vremea lui Spiru Haret. N-ar fi exclus să fie mai simplu să ajungem la universităţi echilibrate stuctural, în care să fie încurajată o competiţie bună între formarea disciplinară şi cea transdisciplinară în interior, şi la fel o competiţie constructivă între 3-4 centre universitare majore.

Principala problemă mi se pare cum să obţii o masă critică pentru asta, când toată lumea vrea bani la fel indiferent de performanţă, atât la nivel instituţional, cât şi în interiorul universităţilor. Avem o mentalitate comunistă, de falanster naţional. Soluţia standard este să pui pragul pentru standardul minim acolo unde ţi se crează o majoritate sau supermajoritte, cât e necesar, ca să declanşezi motorul bun. Numai Hristos poate propune standarde de neatins, un manager al schimbării trebuie să-şi propună obiective care se pot atinge şi pe care oamenii cu care lucrează crede că le pot atinge. Viziunile nu ajung, scopul are nevoie de obiective fezabile şi de activiăţi concrete şi de mijloace potrivite.

O idee poate fi să instituţionalizezi câteva reţele de universităţi nu pe criterii de excelenţă, ci cu una centrală având în jurul ei un număr de mărimi mai mici, evitând limbajul că au valoare maimică, şi la dai rolul să transfere studenţii cei mai buni spre şcolile doctorale ale celor centrale, în care ai lăsat loc de coordonare doctoranzi şi vârfurilor din universităţile mai mici ale clusterului. Poate clustere regionale, dar nu neapărat, ci gândite în funcţie de fezabilitatea funcţionării, de structurile interne reale, bazinele de absorbţie existente pentru studenţi, etc. Reţelele de excelenţă deja existente îşi văd de treaba lor, dar poziţiile exprimate în consiliile decizionale nu vor mai fi marginal numeric, având în spate interesele mai multor instituţii, nu vor mai ajunge oameni cu probleme de exprimre miniştri. La fel, în interiorul universităţilor dai de lucru prin proiecte de cercetare unui număr majoritar de oameni de ştiinţă, de la excelenţi la mediocri, prin programe diverse şi finanţate în funcţie de aceast potenţial care trebuie pus în valoare.

Nu banii sunt esenţialul, dar nici fără bani nu se poate mişca nimic. Orice cooperare în reţele de universităţi antrenează costuri suplimentare faţă de business as usual, orice cooperare între discipline la fel, se pot calcula de către cei care au compentenţe în administraţie şi se pot dedica explicit resurse în programele de finanţare directă şi prin competiţie de proiecte, se pot optimiza aceste costuri, în câţiva ani de rodare, nu trebuie inventat nimic. România are specialişti capabili să facă asta, mai rămâne doar să şi vrem. Nu vrem, se găseşte mereu cine să aşteapte cu braţele deschise creierele din România.