Condiționarea finanțărilor din surse europene de
existența și implementarea unor planuri de egalitate de gen va duce în mod
inevitabil la adoptarea acestora în organizațiile cu misiune de cercetare din
România. UEFISCDI a făcut un serviciu sistemului de cercetare punând la
dispoziție un model care poate fi preluat și adaptat de orice altă instituție: https://www.gep.uefiscdi.ro/#directii
Din punctul de vedere al naturii fenomenului trebuie spus
de la bun început că are o dimensiune obiectivă și una ideologică. În domeniul
ștințific al studilor de gen ele coexistă, așa cum coexistă și în domeniile
care se ocupă cu problemele de mediu, sau alte probleme cu impact social
imediat. Ideologizările fizicii, chimiei sau matematicii au loc mai dificil,
altminteri s-ar fi făcut și ele demult.
Orice abordare rezonabilă a situațiilor instituționale
asociate unui domeniu hibrid științifico-politic va pune accent pe temeiurile
și aspctele obiectivce și va minimiza ideologizarea, care însă este
inevitabilă. Oriunde oamenii dețin cunoaștere cu privire la fapte obiective, în
acest caz legate de discriminarea de gen, vor încercă să le și aplice cu bune
intenții, unii, și oportunist alții, cei din a doua categorie fiind mai puțini
la început și mai mulți ulterior, după ce tema devine mainstream și aduce avantaje
de diverse feluri. E de dorit ca rolurile obiective și poltice să fie diferite,
pentru ca faptele să continue să fie evaluate obiectiv, dar instituțional se
acceptă tot mai mult amestecarea rolulurilor, cu consecințe generale asupra erodării
obiectivității și statutului social al instituțiilor de cercetare. Cum încă
există un capital simbolic solid al universităților, cel puțin în România, nu
ne așteptăm prea curând la presiuni sociale pentru ca ideologizarea problemei
să fie prezentă numai acolo unde e mqi potrivit, în zona rolurilor politice.
Practic oamenii de știință transferă roluri politice către organizații
academice fără să mai și intre în piața politică efectivă, cu consecințele
globale pe care le studiază acum cercetătorii din științe politice. La scara de
timp a proiectelor de cercetare situațiile instituționale noi de felul celei
despre care vorbim acum sunt însă variabile exogene, nu pot fi controlate și
trebuie luate ca atare.
Atâta vreme cât nu este nimic deja formalizat și asumat
fiecare persoană din sistemul de cercetare poate să acționeze cum dorește.
Odată ce instituționalizarea se prefigurează clar persoanele cu
responsabilități manageriale de top au datoria să asigura adoptarea planurilor,
fie și prin copy-paste, în primul rând ca să asigure securitatea financiară a
instituțiilor și racordarea la standardele academice occidental de producere a
cunoașterii științifice. Dacă revista Nature se edita la București, iar Science
la Cluj, dacă în fiecare reședință de județi aveam câte o universitate ca a unui
land german, ne puteam lipsi poate de adoptarea rapidă a unor planuri de
egalitate de șanse pentru a avea acces la proiecte europene. Nu e vorba numai
de bani, e vorba de înrețelare cu oameni care știu să facă cercetare obiectivă
mai bine ca noi. E treaba noastră să decuplăm ce e obiectiv de ce este
ideologic pe cât posibil. Există discriminări de gen reale în cercetare și
spațiul academic și față de femei, și față de bărbați, de la caz la caz, iar
planurile de egalitate de gen pot fi de folos.
Un factor care trebuie controlat de la bun început e
abuzarea de astfel de planuri în mod oportunist. Țările fost comuniste au memoria
abuzurilor în numele unor etici formalizate (al eticii și integrității
socialiste), cu autocritici la ședințe de partid pentru fapte din familia ta, înscenări
orchestrare pentru eliminarea competitorilor, etc. Mecanismul reglării unor
potențiale abuzuri azi există, se numește în prmul rând Ombudsman și Avocatul
poporului, iar în al doilea rând instituția europarlamentarului. Toate
instituțiile de cercetare ar fi de folos să aibă și Ombudsman, pentru că un
plan de egalitate de șanse ajuns în mâna unor șefi cu prea multă putere n-ar fi
decât încă un cod al eticii cercetării ajuns instrument în luptele intestine
pentru putere. Obiectivul ar fi ratat și etica ar fi discreditată. România nu
are un climat social al corectitudinii, ci unul al micii corupții generalizate,
nu ne putem aștepta ca implementarea planurilor de egalitate de gen să nu fie
sub presiunea deturnării de către interese corupte mai mici sau mai mari. Dacă
abuzurile ar tinde să devină o problemă de scară națională, există
europarlamentari de toate culorile politice prin care se poate da feed-back
direct UE.
Odată adoptate în toate instituțiile, planurile pot avea
un rol benefic de prevenție, pe principiul “oala acoperită
– nu cad muștele-n ea”. Al doilea rol poate fi cel de facilitare a diagnozei
obiective a situațiilor de discriminare de gen și a consecințelor lor
instituționale. Sunt dezechilibrele majore între ponderea femeilor și
bărbaților din unele organizații sau unități funcționale cauzate economic, sau
datorate unor discriminări de gen ? Dacă inițial cauzele au fost, ipotetic,
economice, ulterior ele sunt însoțite și de discriminări de gen ? Ce consecințe
asupra producției academice didactice și științifice există în funcție de
domeniul de cercetare ? Ce consecințe vom avea în zece ani dacă acum angajăm
numai domni, sau numai doamne într-o organizație sau o unitate funcțională în
funcție de domeniu ? Cum se pot modifica situațiile structurale diagnosticate
ca disfuncționale în mod eficient ? Prin ce măsuri pot fi stimulate angajarea
doamnelor sau a domnilor pentru ca distribuția resursei uman pe genuri să
devină mai echilibrată ți cu folos pentru climatul de lucru, când există disfuncționalități
? Toate acestea sunt întrebări la care existența unor planuri de felul celui
elaborat de UEFISCDI poate ajuta în găsirea unui răspuns și luarea unor măsuri
concrete.
Nu are nici o relevanță că în UE planurile de acest fel
nu au fost neapărat concepute pentru a rezolva situații de felul celor din
paragraful anterior. Odată adoptate nimic nu împiedică folosirea lor pentru
orice fel de situații unde distribuția de gen e disfuncțională în arenele de
acțiune locală din România. E un mecanism tipic de ex-aptare: o trăsătură evoluată
pentru ceva e folosită ulterior pentru altceva, crescând performanța în alt
mediu. Mediul din spațiul occidental nu e identic cu cel din România, exaptarea
parțială e inevitabilă. Evoluția culturală folosește, ca și cea biologică, ce e
la dispoziție.
Nu are nici o relevanță că în publicul larg
conceptualizările despre gen nu sunt general acceptate, în particular în
publicul credincios. E treaba fiecăruia ce face acasă și în spațiul publicul,
câtă vreme repectă legea. Planurile pentru egalitate de șanse pot fi utile în
mediul intern organizațional pentru o producție academică didactică și de
cercetare, la fel ca oricare document de politică internă. Astfel de planuri
pot îmbunătăți performanța generală academică și a institutelor de cercetare,
ele nu trebuie privite ca având o valoare în sine și ca general aplicabile în societate.
Ele pot funcționa foarte bine când există limite clare între zona profesională
și cea personală, limite care nu existau în comunism, dar există în capitalism,
când spațiul public nu este acaparat de un partid sau altul, de o viziune
asupra lumii sau alta, și când cercetării înșiși nu amestecă rolurile
profesionale cu cele personale.
Orice top-manager va transforma prin gut-feeling sau
raționalist o potențială amenințare într-o oportunitate pentru mai bunul mers
al organizației. La structura socială din România planurile de egalitate de gen
pot fi și amenințări, prin clivajele organizaționale pe care le pot induce, dar
pot fi și oportunități pentru ieșirea din
situații despre care prea multă lume nu vorbește, necum să mai și acționeze.
Împreună cu acestea se pot rezolva firesc și probleme țintă vizate orginar de
instituțiile europene.
Dincolo de acestea, e mult mai probabil ca și aceste
planuri să fie tratate ca o formă fără fond, în buna noastră tradiție. Nu e
însă o fatalitate.
